Gânduri pentr-un ochi de sticlă III

Jason Keever, un american de 25 de ani, proaspăt ”aterizat ” la Bucureşti, fost asistent de producţie la două filme ale lui Steven Spielberg, a început prin a face reportaje de ştiri, la un post local din Carolina de Nord .Mărturiseşte într-un interviu, că s-a plictisit foarte
repede, deoarece în Carolina de Nord, în afara unor ştiri “cu atacuri de pisici turbate şi interviuri cu oameni care le omorâseră cu lovituri de mătură”, nu se întâmplă nimic .Ar fi vrut să lucreze pentru CNN, sau un alt post mare .Acolo sunt adevăratele ştiri…De unde se vede că americanii, nici după 11 Septembrie 2001, nu s-au săturat de “ întâmplări senzaţionale “ .După atâta violenţă, de care sunt pline marile oraşe americane, după atâtea atentate, explozii şi războaie de toate felurile, de care lumea de astăzi e plină, ce bine că mai există şi locuri liniştite, cum e Carolina de Nord, unde nu se întâmplă nimic !

* * *

Cu Alexandra, ” în pelerinaj “, la Rm.Vâlcea, “ unde odată m-am născut “…Trecem linia ferată, încercând să găsim str.Libertăţii şi casa de la nr.34, unde am locuit încă de la naştere, adică între 1961 şi 1969 .Dar vechea stradă parcă a dispărut ! Peste tot sunt blocuri şi nu mai recunosc nimic din ce era odată…Şi după aproape o oră de colindat fără rost, răstimp în care ne enervăm şi ne obosim peste măsură, un bătrân lămureşte cauza neputinţei noastre .Capătul străzii dinspre linia ferată a dispărut acoperit de blocuri .Mai există doar jumătate din vechea stradă .Doar atât a supravieţuit oamenilor şi vremurilor .
La fel s-a întâmplat cu întreg oraşul vechi…Ajungem şi în porţiunea rămasă din vechea stradă Libertăţii .Ciudat, nu recunosc nimic .Mă plimb agitat şi fără rost, în sus şi-n jos cu Alexandra după mine, încercând probabil să par de-al locului…Inutil orgoliu .Unde e strada copilăriei mele ? Unde sunt casele cu grădini în faţă ? Şi unde sunt amicii mei de joacă ? Unde-s nenea Cimpoeru, tanti Aurica, familia Buduleci ? Unde e Sonia, fiica lor căsătorită şi stabilită la Constanţa, care mi-a lăsat toate cărţile ei de poveşti, de când era mică ? Aşa am învăţat să citesc .Unde e albina care m-a muşcat de picior, în grădină la tanti Aurica ?

* * *

Ce facem noi aici pe Pământ ? Cel mai bun răspuns la întrebarea asta l-a dat un englez ( într-un film englezesc , desigur ) : aşteptăm cioclul şi pietrarul, în ordinea asta !
Sau cum spune Florin Iaru într-o poezie de-a lui : “ pietre tombale, păsări cântătoare şi biografii romanţate “…

* * *

Nu cred în Sfinţii cu tub digestiv.

* * *

Zilele oraşului Băile Govora şi Florile Govorei, ediţia XXXVII – a, 22-23 iulie 2006, o manifestare tradiţională, rămasă din perioada comunistă şi perpetuată fără rost până astăzi, pentru că altceva mai bun nu s-a găsit şi pentru că tot foştii comunişti conduc . Petrecerile şi mesele se ţin lanţ .Primarul este lăudat de toate oficialităţile prezente, lucru care nu pare să-i displacă deloc .Ba din contră, se laudă şi singur ! Aşa a făcut şi Constantin Petraru, primar timp de zece ani .Întocmai aşa ! Mesele şi petrecerile s-au ţinut lanţ, cu cele mai diverse ocazii .A construit noua Primărie, câteva blocuri, dispensarul .La mulţi le-a dat de lucru .Şi tot nu l-au mai votat .Astăzi nimeni nu mai aminteşte de el .În afară de familie, nimeni nu-i aprinde nici măcar o lumânare .Aşa va păţi şi actualul primar când nu va mai fi în funcţie .Sic transit gloria mundi .

* * *

3 august 2006 .Ziua mea de naştere .Împlinesc 45 de ani .Chef mare ! Două lucruri am simţit dimineaţa, când m-am trezit din mahmureală : izul persistent al muştarului de la micii mâncaţi peste noapte la cârciumă şi bunătatea lui Cătălin Şefănescu .Un om beat simte orice răutate, la fel ca un câine în care dai cu piciorul .Am reuşit să supăr din nou pe toată lumea, dar nu şi pe el .E greu să fii mereu un om bun, pentru că trebuie să ai un suflet bun .Nu ştiu cum dar el reuşeşte !

* * *

21-22 august 2006. După 3 ani de absenţă sunt din nou la Bucureşti, dar de data asta, împreună cu Alexandra, însoţitorul ideal în toate pelerinajele mele prezente şi viitoare. Alexandra, un bun companion şi un vesel tovarăş de călătorie. Altfel doar când este foarte obosită, începe să se smiorcăie : ba îi e sete, ba îi e foame, ba nu ştie ce-ar mai vrea, dar sunt doar nervi pur şi simplu. Atunci iese la iveală copilul din ea. Dar în privinţa asta nu-i mare diferenţă între noi doi. Bucureştiul este învăluit de o căldură teribilă care înmoaie asfaltul şi soarele îţi străpunge parcă direct creierul. Adică 38-40 grade Celsius şi noi alergăm pe străzi, cu bagajul agăţat de umeri, ca nişte cai de povară. Dar asta nu ne împiedică să fim veseli şi câteodată chiar să râdem în hohote, simţindu-ne tare bine, deşi suntem doar nişte turişti de conjunctură. După o dimineaţă petrecută la Audionova, alergăm să găsim Facultatea de Medicină unde Alexandra va da examen peste 2 ani. Deocamdată ne fotografiem plini de entuziasm în faţă, având în fundal statuia
impunătoare a lui Carol Davila. Apoi, cum până la examenul de admitere mai e destul timp, bântuim în voie prin interior, dar ne şi odihnim, bucuroşi să scăpăm de vipia
de-afară.

* * *

A doua zi o luăm de la capăt, cu o nouă zi-spital. Stăm la Spitalul Panduri până la ora 13, aşteptând cuminţi să ne vină rândul, la cozile din faţa uşilor diverselor cabinete, unde lumea se înghesuie în picioare, doar o intra ceva mai repede, în loc să rămână fiecare liniştit pe banchetă până îi vine rândul. Nerăbdare tipic românească, plină de şmecherie dar şi de nervozitate, cu siguranţă îndelung exersată, pentru că unora le reuşeşte. Intră în cabinete repede şi pleacă la fel de repede. Numai noi oameni cinstiţi, ducem cu amar coada până la capăt. Dar cum în România de astăzi cu cinstea nu ajungi departe, plecăm ultimii, pregătiţi să dăm piept cu arşiţa de afară. Din cauza ei renunţ să mai vizitez Muzeul Filatelic, spre bucuria Alexandrei. În schimb batem străzile obosiţi dar fără griji şi până la urmă minunea se întâmplă. Găsesc într-un anticariat, destul de multe cărţi poştale vechi cu Băile Govora, din care şi cumpăr câteva.

* * *

23 august 2006. Suntem la Piteşti, oraşul unde în 1905 s-a născut bunicul meu. Căutăm cimitirul catolic. În 1908 aici a fost înmormântat străbunicul Dolfi Carol. Dar surpriză, în spatele zidurilor găsim un vechi cimitir evreiesc, ’’ administrat ‘’ şi păzit cu străşnicie de un ţigan. O plapumă întinsă la soare pe grilajul unui mormânt şi puradeii alergând şi jucându-se în faţa mormintelor pe care este săpată steaua lui David. Ne gândim cu umor că şi ţiganii şi evreii, au fost două minorităţi greu încercate de istorie. Aşa că situaţia din cimitir se potriveşte situaţiei din realitate. Nu suntem lăsaţi să vedem cimitirul. Ţiganul ajuns paznic la evrei se opune categoric. ‘’ Nu e voie ! ‘’zice. Şi ca să fie mai bine înţeles, ne barează trecerea cu braţul lui tatuat. Cu acelaşi braţ, ne arată direcţia unde s-ar găsi cimitirul catolic. Dar când ajungem avem o nouă surpriză. Suntem în faţa cimitirului armenesc ! Neştiute sunt căile Domnului ! De data asta suntem lăsaţi să vedem cimitirul, curat şi bine îngrijit. De aici suntem îndrumaţi la biserica catolică. Ajungem sleiţi de puteri, pentru că este la fel de cald ca în Bucureşti şi în plus nu avem unde să lăsăm bagajele. Preotul este foarte amabil, intrăm în casa parohială şi căutăm în registrul pentru morţi pe anul 1908. Numele străbunicului meu nu figurează. Misterul se lămureşte abia când îi spun preotului că în certificatul de deces era trecut ca fiind de religie luterano-catolică. Neştiinţa şi confuzia celui care l-a scris. Eu tot timpul crezusem că străbunicul a fost catolic. Dar sunt două confesiuni diferite. Luteranii erau protestanţi şi n-aveau ce să caute în registrele catolicilor. Dacă străbunicul ar fi fost catolic, cu siguranţă i-am fi găsit numele în registru, ne spune preotul şi ne îndrumă spre biserica adventistă. Când ajungem găsim o frumuseţe de biserică nouă-nouţă. Un domn care locuieşte în aceeaşi curte şi care este şi el adventist, ne îndrumă spre o veche casă de rugăciuni, care se găseşte vis-à-vis de poşta veche şi care ar fi aparţinut luteranilor, nu înainte de a ne dărui două broşurele şi a ne spune să le citim cu atenţie, pentru că vine sfârşitul lumii…
Ajungem şi la casa de rugăciuni. Curtea este plină de bălării. Pe uşa din faţă un grilaj cu lacăt. Totul pare uitat şi părăsit de o sută de ani. La fel şi străbunicul nostru. O doamnă care locuieşte în curtea din spate, ne spune că în trecut, clădirea plus anexele, au fost proprietatea bisericii evanghelice. După 1990, sala din faţă a fost închiriată pentru rugăciuni bisericii adventiste. La fel cu părintele, ne spune că vechile morminte ale catolicilor şi poate şi ale luteranilor s-ar găsi în partea veche a cimitirului ortodox. Dar noi nu mai avem răbdare şi nici timp. Plecăm şi pe drum îmi amintesc versul atât de frumos şi atât de adevărat pe care Emily Dickinson l-a scris : “ After a hundred years / Nobody knows the place…”

Gânduri pentr-un ochi de sticlă II

Cu Felix Sima, într-o cârciumă murdară din Ostroveni, bem amândoi vodcă românească ieftină, din sticle de “ Frucadă “, pentru că nu au pahare . Terminăm banii şi când să plecăm, găsesc în noroiul de sub masă trei bancnote de 50 de lei şi bem până se închide.

* * *

Telefon de la Cristinescu. A fost la Oradea în tipografie şi şi-a corectat manuscrisul. Cartea urmează să intre sub tipar şi ar fi posibil să apară în luna aprilie, dar nu are copertă.

* * *

Îi telefonez lui Florin Iaru timp de două săptămâni şi acasă şi la editură, fără să reuşesc să-l găsesc. Las numărul meu de telefon peste tot. Nici un semn .

* * *

Îi telefonez lui Ion Stratan la “ Contrapunct “. Îmi spune că s-a văruit în redacţie şi nu-mi găsesc manuscrisele. Să trimit altele şi cât mai repede. Şi asta se întâmplă după ce-am aşteptat un an, adică exact din februarie ’90 .

* * *

Orice interviu este un interogatoriu. Întrebări insistente şi reflectoare puse în ochi, întocmai ca la poliţie.

* * *

Cioran a scris să-şi întreţină depresia. Noi îi citim cărţile din acelaşi motiv .

* * *

Dacă nu ar fi Alexandra şi cele câteva cărţi de poezie pe care le-am scris şi publicat, aş crede că mi-am ratat viaţa. Aşa mai există o speranţă. Deşi Cioran a spus: “A-ţi rata viaţa înseamnă să te faci poet – fără a avea nevoie de talent “.

* * *

Într-una din scrisorile către Friedgard Thoma, Cioran mărturiseşte că ar fi vrut să-şi îngroape capul pentru totdeauna sub fusta ei. Pentru o clipă, toată gândirea lui, prizoniera unei vulve, fie ea şi ariană .

* * *

Odată cu vârsta, dorinţa sexuală din ce în ce mai absentă şi neliniştea absenţei ei din ce în ce mai mare .

* * *

O instituţie îl susţine pe Iisus – Biserica. Cine ştie dacă în absenţa ei nu ar fi fost demult uitat !

* * *

Universul – accident sau creaţie ? De fapt singura întrebare care contează .

* * *

Două lucruri am realizat plecând în America. Am scris o carte şi am scăpat de o obsesie. “ Ai venit mai târziu cu o sută de ani, mi-a spus D-na Fisher, aici nu mai e nimic de colonizat “. Are peste o sută de pisici pe care le hrăneşte din pensia ei. Sunt peste tot : în casă, în curte şi în hambar . “ Lasă-le în pace şi nu te mai mira atât, spre deosebire de oameni măcar ele sunt recunoscătoare ! “ .

* * *

Cele 190 de exemplare din “ Lumea de ipsos “ au sosit de la editură, ambalate într-o cutie de Muscat Ottonel, 4 x 3 litres bag in box, Val Duna Edition. Emoţionat, am coborât scările poştei, purtând cutia pe umăr. M-am oprit cu Mihaela, la băncile de lângă chioşcul de ziare. Acolo am desfăcut cutia şi am răsfoit primul exemplar. Depusă la “ Cartea Românească “ pe 30 mai 2001, apare abia acum în octombrie 2005, la Editura “ Ex Ponto “ din Constanţa, printr-o intervenţie prietenească, după 4 ani de aşteptare deznădăjduită şi cereri de sponsorizare, depuse la toate băncile şi societăţile de asigurare din lume, fără nici un rezultat. Şi după ce am scris doi ani, şi-am aşteptat alţi patru, iată ce lipsit de glorie se termină totul. Pe o bancă, aşteptând o maşină, să pot duce pachetul acasă .

* * *

Cu Alexandra, în plimbare la şcoala veche, urcăm drumul îngust, asfaltat, străjuit de stejari bătrâni . Drumul care pare că nu duce nicăieri. Parcă e un drum iniţiatic, parcă am regăsit “ cărarea pierdută “. Dar curând apare în depărtare clădirea şcolii şi misterul se risipeşte. N-am regăsit nici noi “ cărarea pierdută “ .

* * *

Mult timp, America a avut pentru mine, chipul şi asemănarea unei monede de 25 de cenţi, pe care o primisem din greşeală,ca rest la cinematograf. Era singura bucăţică reală dintr-o Americă, la care visam, şi pe care o întâlnisem doar în filme şi în romanele lui Fenimore Cooper şi Karl May. Dar într-o zi am pierdut moneda. Atunci s-a terminat şi adolescenţa mea rebelă şi aventuroasă .Intram deja într-o altă vârstă. Romanele cu indieni şi cowboy rămăseseră uitate pe raft .

* * *

Ce frumos miroase creionul de rimel al lui I.U., în baie, dimineaţa !

* * *

Emisiune comemorativă despre Marin Preda, la radio .Vorbesc câţiva scriitori şi la sfârşit vocea lui. Şi în tot acest timp I.U. se priveşte cochet în oglindă .


* * *

Îi arăt lui I.U. poezia pe care am scris-o pentru ea . Nu este deloc impresionată. De fapt în căminul ăsta de nefamilişti, majoritatea ingineri textilişti, nimeni nu se omoară cu literatura. Cu poezia nici atât. “ Tu eşti poet pentru tine şi pompier pentru ţară ! “ zice I.U. “ Tu eşti poet dar nu te porţi ca un poet ! “ zice Mihaela. Eu sunt doar un contemplativ dezamăgit .

* * *

După ce i-am spus ora, ziua, luna şi anul în care m-am născut. După ce mi s-a uitat în palmă şi mi-a mai pus alte câteva întrebări, o damă mi-a spus că într-o existenţă anterioară, am fost doamnă de companie la curtea regelui Angliei, pe la 1460. Adică exact în anul când a fost omorât Richard, Duce de York şi Henric al Vl – lea era rege. Deşi nu cred în reîncarnare, un lucru e sigur : aş schimba oricând existenţa mea actuală cu aşa-zisa mea existenţă anterioară .

* * *

Primesc în sfârşit o scrisoare de la domnul C.P., un pasionat filatelist, de la care am achiziţionat câteva frumoase cărţi poştale Băile Govora. Îmi scrie că a fost operat de pancreatită şi e foarte slăbit. Nimic despre filatelie, pasiunea noastră comună. Nimic din umorul pe care-l aveau altădată scrisorile lui. Departe sunt toate acum. Scrisul e tremurat şi simt printre rânduri neliniştea şi teama de moarte.

* * *

Din salonul 10, de la Chirurgie, după ce se stingeau toate luminile, vedeam printre frunzele cireşului de lângă geam, cum rămânea aprins toată noaptea în corpul de vis-à-vis, doar un ecran de computer .

* * *

Înainte de a muri, bunica l-a rugat pe tata, să o ducă până la fereastră, “să mai vadă lumea o dată “. De teamă să nu-i facă rău, tata nu a dus-o. Cu câteva zile înainte de a muri, tata i-a cerut mamei mele, un păhărel de ţuică. De teamă să nu-i facă rău, mama nu i-a dat .

* * *

Vis. 6 dimineaţa, 18 iulie 2006. Sunt într-o curte interioară şi încerc să ies în stradă. Pe drum, trec printr-o clădire pustie, aflată în construcţie. La capătul unui coridor mă aşteaptă un bărbat înarmat cu o bucată de lemn. Îmi dau seama că vrea să mă jefuiască şi o pornesc grăbit înapoi. Dar n-am scăpare. Mă ajunge din urmă şi mă duce pe un coridor, de data asta foarte circulat. Multă lume trece în ambele sensuri. Pare un coridor de judecătorie. Lângă unul dintre pereţi, mese şi o bancă lungă. Acolo mă obligă să mă aşez şi să scriu o declaraţie, pe care mi-o dictează, cum că-i las tot ce am la mine. Seamănă cu o arestare, deşi ştiu că sunt nevinovat. Nu departe de mine, la altă masă, alt gardian şi altă victimă care îşi scrie declaraţia. Între timp, probabil ca să mă înspăimânte, gardianul meu se crestează cu repeziciune, în gură şi pe faţă, cu lama unui cuţit. Curând, faţa i se umple de dungi sângerii. Mă trezesc înfricoşat şi bucuros că totul nu e decât un vis, şi mă gândesc la Josef K. pe care “ îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat .”

* * *

Alexandra vorbeşte cu mine la telefon, dar nu cum vorbeşte de obicei, adică “ tati, să-mi aduci ceva, o gumiţă…”. Acum pronunţă cuvintele într-un fel ciudat, de parcă vorbeşte o limbă pe care numai ea singură o ştie. Când o întreb, îmi spune că vorbeşte în limba română. Insist să-mi spună ce limbă, ce joacă nouă mai e şi asta ? “Joaca de-a franceza !”, spune …

* * *

Nimic nu se întoarce înapoi… Alejandra Vidal Olmos înaintând încet, în spaţiul dintre maşinile încremenite, pachiderme moarte. Prin fabrica plină de şobolani, prin fabrica asta care astăzi nu lucrează. Alejandra Vidal Olmos care s-a sinucis dându-şi foc, după ce şi-a împuşcat tatăl, undeva la Buenos Aires, în anul 1955. Despre ea, Sabato a scris o carte. Şi cartea a apărut în 1963 şi a stârnit scandal .Şi te întrebi cum arăta şi cum obişnuia să se îmbrace, şi cum a ars ca o torţă vie în noaptea halucinantă a Buenos Aires-ului, Alejandra Vidal Olmos. Şi e ca atunci sub prelata camionului militar, într-o vară, când te gândeai la Catinca Ralea, despre care Valentin Lipatti spunea că la 18 ani era superbă, purta o fustă în carouri, şi tocmai se întorsese din Statele Unite, unde terminase liceul .Placa albă de la cimitirul Bellu şi cei patru boboci roşii de trandafir, pe care i-ai găsit la mormânt .
Şi te gândeşti la fostele tale iubiri care acum au bărbaţi şi copii. Şi te gândeşti la Alexandra, fetiţa ta, care mâine împlineşte trei luni .La mirosul ei de copil, de lapte. Fotografii cu fotbalişti, decupate din reviste şi lipite pe vestiare. Şobolanul mort, pe care la întoarcere, îl găseşti în mijlocul aleii. Şi te gândeşti la bătrâna de 82 de ani, care stă în pat şi citeşte romane, din care poate nu mai înţelege nimic. Cuprinsă de un fel de resemnare, de un fel de teamă. Are 82 de ani şi priveşte tot timpul uşa. De parcă aşteaptă să se întâmple ceva care să-i lămurească sensul existenţei. Şi nu se întâmplă nimic. Ce ar putea să spună despre lucrurile pe care le trăieşte în fiecare zi, mereu aceleaşi, fără încetare. De zece ani e imobilizată în pat. Priveşte tot timpul uşa. Are 82 de ani şi ştie că va muri. Nimic nu se întoarce înapoi …

* * *

Visele vechi. Iluziile. Amintirile din prima copilărie, imagini disparate, din ce în ce mai fărâmiţate şi mai greu de reconstituit. Copilăria. Adolescenţa. Silvia, iubirea din clasele primare. Străzi, clădiri în care am locuit şi care acum nu mai sunt. Oameni pe care i-am cunoscut şi care acum nu mai sunt. Viaţa atâta câtă a fost. Nimic nu se întoarce înapoi…

Gânduri pentr-un ochi de sticlă

Îi fac un jurnărel Alexandrei, pronunţă cuvintele absolut delicios, e o iubire.Citesc Carson McCullers-Inima-i un vânător singuratic, a publicat romanul în 1940, când avea doar 23 de ani şi era eleva unei şcoli de muzică din New York. Din decembrie 1989 n-a mai citit decât ziare şi reviste şi rar câte-o carte de versuri .În autobuzul de pe Platformă eu singur citind “ România literară “.

* * *

“ Tandemul “ pleacă la tipar fără copertă .Renunţ la ceasul meu electronic din cauza brăţării metalice, mi-a distrus manşetele la toate cămăşile, şi-mi iau ceasul de buzunar pe care l-am luat de la EL, un Fleurier Watch elveţian care are zgâriat pe capacul interior 1936 Nicoară Voineşti Muscel. Am vrut cu orice preţ un obiect care I-a aparţinut. Acum m-am liniştit, mi-a trecut, gata .

* * *

De ce mai scrii ? Ce se mai poate scrie după Nichita, m-a întrebat Dora, atunci când mi-a citit o noapte întreagă din poeziile de dragoste pe care Nichita le-a scris pentru ea .

* * *

Întind mâna, iau din raft “ Biblioteca din Nord “ şi o mai citesc o dată. A murit Aurel Dumitraşcu .

* * *

Mihaela îmi cumpără o cămaşă şi un pulover, ea mereu,mereu se gândeşte la mine . La 21,30 telefonez lui Florin Iaru, îmi spune că mai are de lucru vreo două zile la copertă. Alexandra obsedată de “ My bunny is over the ocean “ din care mă pune să-i cânt refrenul până când obosesc .

* * *

N-am reuşit să fac rost de “ România literară “, citesc câteva numere mai vechi .Seara, telefon de la Cristinescu, nelinişte în legătură cu “ Tandemul “.Anunţatul serial Led Zeppelin de la TV, câteva coperte de discuri, comentariul suprapus peste secvenţe din
The Song Remains the Same – filmul concertului de la Madison Square Garden şi în final Stairway to haven . Totuşi câteva secvenţe inedite cu John Bonham dansând singur într-un interior, luminat doar de lampa de pe o noptieră . Adică mult mai puţin decât mă aşteptam.

* * *

Dimineaţa, ploaie liniştită de toamnă, frunzele galbene s-au lipit de asfalt, pădurea a devenit ruginie. Şi-mi amintesc fără să vreau, pădurea nord-americană care apărea pe vechile pachete de ţigări LM superlong, pe care le fumam în adolescenţă…

* * *

La 11,30 telefon de la Felix Sima, dialog scurt, cu multe pauze, pare că nu e în toane bune.Îmi spune că pleacă pentru două zile, şi mă întreabă şi el, dacă e gata coperta.
Îi spun exact ce ştiu, ce sper că va fi…

* * *

De două săptămâni, îi telefonez în fiecare zi Marianei Marin, în redacţie la “Contrapunct”, fără să o găsesc. Acum aceeaşi situaţie, mi se spune totuşi să mai încerc peste o oră şi mă întreb câtă răbdare mai are centralista, cu toate prăjiturile pe care i le-am dus .

* * *

Pe o ploaie măruntă la Govora sat, la părintele Gheorghe Petre, cu cinci poezii pentru
“ Columna “.E îmbrăcat, ca de obicei, într-un costum negru .Interiorul e vechi, pe perete un portret, alte câteva tablouri, multe cărţi şi într-un colţ o lampă aprinsă. Mă gândesc fără să vreau la Nicolae Iorga .

* * *

Cu Mihaela, pe un frig infernal, în sala cinematografului din Govora, vedem “ Solaris “
al lui Tarkovski .Adoua zi, la 13, o caut din nou la telefon pe Mariana Marin .Nu o găsesc şi întreb de Ion Stratan .Mi se spune că au plecat amândoi de cinci minute, să revi luni sau marţi în jurul prânzului …

* * *

După ce şi-a pierdut ochiul în urma unui glaucom, mult s-a mai gândit tata dacă să-şi pună în loc unul de sticlă . Eu nu-mi amintesc decât durerea îngrozitoare, injecţiile pe care i le făceau la coada ochiului, vizitele la spital… Pentru ca până la urmă toate să fie degeaba . Gânduri pentr-un ochi de sticlă …

* * *

Într-o dimineaţă de ianuarie, rece şi uscată, în zona de nord a Râmnicului, unde am locuit între 1973-1984, librăria, magazinul alimentar, blocurile, toate sunt neschimbate şi le privesc ca un străin care vine aici pentru prima oară .

* * *

Donaţie de carte franceză .Câteva mii de volume sunt depozitate claie peste grămadă
într-o cameră a primăriei .Arată dezolant, arată jalnic, aruncate aşa la întâmplare.
Ediţii superbe, câteva chiar îmbrăcate în piele, multe romane, manuale şi carte tehnică .Poezie, absolut deloc .Caut mai bine de o oră, încercând să găsesc măcar un dicţionar Larousse.Este însă imposibil să găseşti ceva, în maldărul de cărţi aruncate la întâmplare. Şi când aproape pierdusem orice speranţă, găsesc un Larousse ilustrat ,dar numai de nume comune, Godot-ul lui Becket şi Străinul de Camus .

* * *

La Bucureşti, în faţa editurii Cartea Românească, fumez şi îl aştept pe Florin Iaru .Până pe la ora 3 nu apare, cumpăr în schimb câteva volume de versuri din librărie şi-l găsesc târziu la restaurantul Uniunii, la masă cu Mariana Marin, Cornelia Maria Savu, Samuel Tastet, un editor francez şi cineva de la Casa Pogor din Iaşi .Se bea gin, e gălăgie mare, toată lumea e extrem de bine dispusă .Mariana Marin îmi semnează “ Aripa secretă “ , Iaru volumul lui . Se vorbeşte numai în franceză din pricina lui Samuel Tastet, editorul francez, care ne spune c-ar vrea să-i traducă ceva Marianei Marin, şi-atunci scot sticla de ţuică adusă de acasă şi încerc să nu mă supăr şi să nu mă enervez ,coperta tot nu e gata dar între timp hârtia s-a scumpit. Iaru îmi spune spre liniştire, că ne va ajuta el cu restul de bani, şi-mi mai promite că termină coperta. Pleacă şi vine Ioan Groşan .Rămân până la închidere, de vorbă doar cu Cornelia Maria Savu, dar şi aici, ce nefericire, se încuie tot la 10 .

* * *

Intru cu Alexandra în cofetărie şi-l văd pe George Voica, aşezat cuminte la coadă să cumpere prăjituri .Îi spun de Aurel Dumitraşcu şi Dan David .Aflu spre surprinderea mea
că nu ştia nimic .A fost prieten cu amândoi, cu Dan David chiar a corespondat câţiva ani şi ştie că a avut ceva probleme cu Securitatea .Se urcă în maşină, pune pachetul cu prăjituri pe bancheta din spate, îi spune şi soţiei şi pleacă .E trist şi abătut şi îmi pare rău că i-am spus .

* * *

La 21,30, telefon de la Cristinescu . Coperta nu e gata şi nu ştiu ce să-i mai spun . Are dreptate, suntem în aceeaşi situaţie ca în luna mai, când am semnat contractul de editare . E supărat şi nervos şi îmi spune că nu mai are bani, că nu-l mai interesează cartea asta .

* * *

La miezul nopţii, Iaru la TV, prezintă caseta înregistrată în Franţa, pe care s-a dus s-o traducă în dimineaţa când l-am aşteptat zadarnic în faţa editurii . Mihaela îmi spune că s-a gândit să-l omagiem cumva pe Nichita Stănescu, că au trecut 7 ani şi să spun şi eu ceva . Ce să spun ?

* * *

Mă trezesc dimineaţa şi totul e alb .Peste noapte a nins şi mai târziu cobor cu Alexandra în faţa blocului, iau puţină zăpadă în mână şi i-o arăt . Nu spune nimic, încă nu ştie ce e . Seara la TV, sora lui Nicolae Labiş, recită două poezii .Dacă ar mai fi trăit, poetul ar fi împlinit 55 de ani . Astăzi .

* * *

La 12, îi telefonez lui Florin Iaru .Coperta e gata, zice . Şi se scuză . Îmi spune din nou, că dacă va fi nevoie, ne va ajuta cu restul de bani . La 14,30, îi telefonez Florentinei Preda . S-a întâlnit cu Iaru, zice . Dar nu i-a dat coperta .


* * *

Telefonez la Crişana, Oradea . Tandemul a intrat abia pe 24 noiembrie, bineînţeles că fără copertă . Şi mi se spune că în nici un caz nu poate fi gata, înainte de sfârşitul primului trimestru 1991.

* * *

La 11,30, telefonez la Cartea Românească .Florin Iaru nu a venit, şi nu se ştie dacă mai vine sau nu .12,30 – a venit, dar i se ia un interviu pentru radio .Să încerc peste 30 de minute .13 – a plecat imediat după ce a terminat interviul . Amabilitate, notează totuşi cine sunt . Să-l caut mâine şi tot la editură .

* * *

Sunt la Bucureşti şi primul drum îl fac la Cartea Românească .Îl găsesc pe Iaru într-un birou de la etaj, chiar deasupra depozitului de carte, unde acum lucrează Călin Angelescu. N-are timp, vorbeşte precipitat şi-mi spune zâmbind, să nu mai dau telefon, că am speriat pe toată lumea .A făcut coperta puţin mai mică, dar nu trebuie decât să mărească clişeul . Nu stăm de vorbă mai mult de cinci minute, şi-l cunosc şi pe Mihail Gălăţanu, venit şi el să-l vadă pe Iaru .Acum lucrează la “ Flacăra “ .Plecăm împreună şi pe drum mă întreabă tot felul de lucruri despre mine .Cumpăr bomboane şi ciocolată pentru Alexandra şi mi-e tare dor de ea. Mă uit la toţi copiii care trec pe lângă mine.

* * *

La restaurantul Uniunii, rămân din nou până la închidere, de data asta, împreună cu Mircea Micu, Gheorghe Pituţ, plus un domn din Braşov, care scrie şi el poezii, şi-mi spune că încearcă să-şi “ plaseze “ o carte .Micu povesteşte ceva despre Nichita . Şi Pituţ la fel .Poetul din Braşov, se străduieşte din răsputeri, să ne recite ceva din producţia proprie .Dar cum a băut destul de mult – ca şi noi, de altfel – nu reuşeşte să-şi amintească decât frânturi de versuri .Oricum, totul e de un haz nebun şi nu mă mai pot opri şi râd, râd în hohote, cu râsul meu strident, spre disperarea lui şi amuzamentul celorlalţi, care până atunci îşi continuaseră nestingheriţi istorisirile lor despre Nichita .Ajung pe jos, la un hotel de lângă gară ( Oltenia ), în jurul orei 1. Străzile sunt pustii, ninge puternic şi bate vântul . Totul pare părăsit de 100 de ani . Sunt ud şi obosit . Nu vreau decât să dorm şi să nu mă mai gândesc la nimic .

* * *

Un sat românesc înecat în zăpadă . Dimineaţa, glasurile copiilor, prin aerul curat şi rece. Şi doar sunetul îndepărtat al unui clopot să tulbure liniştea . Aşa am visat întotdeauna ţara. Aşa m-am gândit întotdeauna la România .

Lumea de ipsos - o apreciere critică

Valentin Dolfi*, în care îmi place să cred că se poate identifica una dintre cele mai originale voci ale poeziei noastre postdecembriste, îşi asumă, cu o nonşalanţă, aparent candidă, „păcate” capitale cum ar fi infantilismul, narativitatea, exagerarea prozaismului existenţei, tonalitatea minoră. „Compunerile” lui de şcolar cuminte ne trimit, printr-o rafinată şi deloc şcolărească, totuşi, tehnică a detaliului, într-o lume banală şi fascinantă în egală măsură.
Acordarea încăpăţânată în copilărie provoacă, la el, un intens câmp liric, auster şi elegiac, menit să anihileze orice tentaţie ficţionară. Reconstituită, parţial din detalii revelatorii existenţa individului devine, tocmai prin lipsa de spectaculozitate, semnificativă pentru existenţa speciei, primejduită/ prinsă, aceasta, în mereu misterioase arcane.
Asumarea simplităţii sintactice şi a logicii „naive” a copilului, conexiunile abia sugerate ale punctelor de tensiune epică ori verbalizare parcă obosită a emoţiei creează, într-adevăr, impresia de artificial („de ipsos”) a unei lumi care nu este însă deloc una moartă (decât, cel mult la propriu); altfel, în memorie-ea este cât se poate de vie în stranietatea ei.
Exilat în propriul trecut ori peregrinând fără noimă printr-un prezent la fel de inconfortabil eul trăieste, fără nici o urmă de patetism, clipa. „Discursul” lui pare mai curând al unui somnambul decât al unui ins emoţional implicat în cele ce (i) se întâmplă; o relatare apusimecanică a unui privitor din afară, fără simţul naturii, fără fior metafizic, fără retorică: „Bunica fuma şi bea cafea eu o iubeam mult/ o ascultam în vacanţa de vară citeam/ Jules Verne în pat şi Cei trei muşchetari/ când i-a venit prima dată rău a căzut la/ Complex a adus-o acasă un ofiţer şi-a/ revenit şi de atunci n-a mai băut cafea/ şi n-a mai fumat tot timpul a luat pastile/ tata plângea tata zicea că nu e bine din/ pensia ei ne cumpăra parizer şi franzelă/ mâncam cu poftă aşezaţi la masă într-o zi/ bunica a murit a plecat să cumpere pâine după/ ce terminam eu adunam firmiturile pe o bucată/ de ziar şi bunica le arunca la păsări în curte (Compunere).
Mitologia umilă a acestui univers domestic se constituie din prezenţe vagi, a căror sacralitate nu e garantată de nimic, decât, poate, de faptul că ele rezistă ciudatei probe a timpului care este memoria individuală.
Bunicul Carol Adolf, sas transilvănean, deportat în Ucraina „de unde nu s-a mai întors”, Cosma Daniela, colega de clasă, Vasiloiu Virgil, sora Cristina ori domnişoara de matematică, Wagner cel care „are vaci”, doamna Fisher, Mircea ori Cristian Popescu „însufleţesc”, pentru câte o clipă, cenuşa cotidianităţii resemnate. E o poezie a recuperării umbrelor şi a unei mai drepte cinstiri a umilităţii.
Nici o artă poetică, pe de altă parte, nu pare a motiva scrisul, nici un program existenţial-viaţa: „Ce faci tu de fapt zice Mihaela/ te uiţi trei ore la televizor îţi faci de/ lucru în bibliotecă trei ore citeşti şi uite/ cum îţi trece timpul când nu mai poţi să scrii/ arăţi ca o molie înţepenită de frig pe rama/ ferestrei şi nici măcar nu eşti un mare poet/ ai ochii apoşi şi goi iar ai băut ce-o să mă/ fac cu tine ce-o să le spun părinţilor tăi/ săracii sunt atât de bătrâni nimeni nu are grijă/ de ei în situatia asta nimeni nu-i întreabă/ dacă au mâncat ceva mâine-poimâine mor şi tu/ eşti atât de indiferent nu vezi că fata noastră/ a crescut nu vezi că astăzi poartă minijupă/ şi uite cum îţi trece viaţa şi nici măcar/ nu eşti un mare poet aşa ca Nichita Stănescu (Un mare poet)
Discursul lui Dolfi poate fi deosebit de convingător şi fără masca infantilităţii, demonstrând că poezia, ca şi existenţă, se poate constitui din bizareriile mărunte ale hazardului, care ne rezervă, totuşi, fie şi doar ca revers al mediocrităţii cotidiene, momente de neagră iluminare: „la/ metrou la Romană ne-am despărţit noaptea era lungă/ şi-naltă moartea era mică şi searbădă dulce şi/ nepăsătoare curgea viaţa ca o sticlă de Coca-Cola/ spartă şi-mprăştiată pe asfalt (Dulce şi nepăsătoare curgea viaţa)
„Naivitatea” jucată a poemelor lui Valentin Dolfi dezvăluie un poet de rafinament estetic şi incontestabilă fineţe sufletească.

Marian Dopcea, ” Lumea de ipsos “, în ” Poezia “ nr.1(35), 2006

* Valentin Dolfi, Lumea de ipsos, Editura „Ex Ponto” 2005.

Lumea de ipsos

Pentru Karen şi Delphine Fisher …

„Am ieşit afară şi am văzut lumea aşa cum era.
Mi se părea că nu mai gândesc, că nu mai pot să
fiu atent la mine însumi, violentat cum eram de
imagini şi culori orbitoare. Nu-mi plăcea …
Parcă eram separat de mine însumi. Oamenii,
străzile, reclamele pe care acum le citeam de
departe, mă sileau să le văd împotriva voinţei mele,
golindu-mă de ceea ce ştiam că sunt, singur eu şi
restul o foială prin care treceam nepăsător.”
( Marin Preda – Viaţa ca o pradă )



Un mare poet

Ce faci tu de fapt hai să vedem zice Mihaela
te uiţi trei ore la televizor îţi faci de
lucru în bibliotecă trei ore citeşti şi uite
cum îţi trece timpul când nu mai poţi să scrii
arăţi ca o molie înţepenită de frig pe rama
ferestrei şi nici măcar nu eşti un mare poet
ai ochii apoşi şi goi iar ai băut ce-o să mă
fac cu tine ce-o să le spun părinţilor tăi
săracii sunt atât de bătrâni nimeni nu are grijă
de ei în situaţia asta nimeni nu-i întreabă
dacă au mâncat ceva mâine-poimâine mor şi tu
eşti atât de indiferent nu vezi că fata noastră
a crescut nu vezi că astăzi poartă minijupă
şi uite cum îţi trece viaţa şi nici măcar
nu eşti un mare poet aşa ca Nichita Stănescu



Era un portar care zicea

Era un portar care zicea dă-mi zece dolari
şi-ţi arăt apartamentul în care a locuit
Greta Garbo şi mulţi i-au dat şi l-au văzut
eu n-am avut niciodată zece dolari eu
n-am fost curios mi-am cumpărat un pachet
ieftin de ţigări şi mi-a rămas şi de-o bere
era un portar care zicea că un japonez a
urmărit-o şapte ani pe Greta Garbo până a reuşit
să o fotografieze şi poza a vândut-o unui ziar
scump scump de fiecare dată eu nu am reuşit
să mă fotografiez decât pe mine întotdeauna
singur singur am bătut toate străzile de la
periferie noaptea stelele străluceau de acolo
parcă se vedeau mai bine mă rezemam de câte-o
maşină uzată fumam şi mă gândeam la tine
era un portar care zicea puştiule viaţa ta
a fost mai nimic viaţa ta a ars ca o ţigară bună
şi îndurătoare moartea ta va veni repede repede



Barney e singur

Barney e singur i-a murit nevasta anul trecut
eu stau pe deluşor lângă casa doamnei Fisher
şi ascult muzică la walkman Barney iese din casă
şi îşi întinde rufele la uscat afară într-o cuşcă
are un câine rău are un câine care când mă vede
latră eu stau pe deluşor lângă casa doamnei
Fisher şi privesc maşinile cum trec spre Newburgh
spre Monroe şi vine maşina de poştă opreşte şi
claxonează o dată şi vine doamna Fisher îşi ia
scrisorile şi maşina pleacă la Barney nu opreşte
el e singur i-a murit nevasta anul trecut
el îşi tunde iarba lui n-are cine să-i scrie



Ai trântit uşa

O visam pe Cosma Daniela colega mea de clasă
de la şcoala generală se făcea că şi ea scria
versuri şi ea se căsătorise şi avea copii în
vis era atât de frumoasă cu părul lung şi
negru cu ochii migdalaţi se plimba printre
bănci cu graţia ei veche dintr-a opta primară
când toţi băieţii ne uitam după ea pentru că
avea picioare frumoase şi uniforma scurtă
atunci ai intrat tu în cameră te-ai aşezat în
fotoliu m-ai întrebat de ce dorm atât că tu
ai făcut piaţa de două ori până acum ai cumpărat
mâncare te-ai certat cu doamna Marga şi cu
doamna învăţătoare că o friptură costă la
restaurant treizeci şi două de mii plus garnitura
de cartofi cinci mii aşa că au ieşit discuţii
cu banii pe care i-au dat părinţii pentru
masa festivă te-ai ridicat din fotoliu
nervoasă ai ieşit din cameră ai trântit uşa



Compunere

Bunicul meu Carol Adolf sas transilvănean
născut în anul 1905 în casa părinţilor săi
cu numărul 15 din strada Ţepeş Vodă oraşul
Piteşti a luptat în cel de-al doilea război
mondial s-a umplut de păduchi a venit acasă
de pe frontul de est a îmbrăcat cel mai bun
costum s-a pozat singur lângă Fordul său
vechi bunica l-a aşteptat bunica l-a iubit
mult bunica n-a mai vrut să-l lase să plece
pe 11 ianuarie 1945 a fost deportat la
minele de cărbune de la Krivoi Rog Ucraina
de unde nu s-a mai întors



Eu şi Vasiloiu Virgil

Eu şi Vasiloiu Virgil când am vizitat casa
memorială Cezar Petrescu ne-am uitat mult
la cărţile cu autograf şi i-a plăcut chiar
dacă la început nu a vrut să meargă dar l-am
convins să nu mai piardă vremea îmbrăcat în
geaca lui neagră cu ţinte toată lumea se uita
când trecea pe lângă noi şi el zicea că e
metalist seara stăteam pe o terasă şi beam
bere acasă scriam despre noi că suntem sănătoşi
pe un perete era expus un peisaj de iarnă şi
Vasiloiu Virgil a zis că parcă ar fi la el la
Olanu că tot aşa e şi acolo când ninge e zăpadă
mare şi nu te mai poţi mişca niciunde custodele
a crezut că studiem ceva dar noi nu studiam
nimic ne simţeam bine printre lucrurile
acelea vechi din altă lume când am plecat Vasiloiu
Virgil a zis că a fost un mare scriitor şi eu
am zis la fel a doua zi ne-am urcat într-un tren
accelerat care mergea spre Piatra Olt vagoanele
erau verzi şi murdare peroanele erau negre şi
pustii Vasiloiu Virgil asculta Metallica la
walkman eu citeam ceva dintr-o carte în gară la
Vâlcea am coborât după un timp mi-a spus la
telefon că el a luat la facultate şi de-atunci
nu ne-am mai văzut



Have a nice day

Ca un melc pe o pajişte înverzită mă târăsc
pe asfaltul încins mă duc la St. John pe
Fifth să iau costumele de la curăţat semaforul
clipeşte walk don't walk şi merg mai departe
de pe Lexington trec pe Madison şi apoi pe
Fifth lângă scuar e-un cerşetor pe trotuar un
vânzător îmi cumpăr o Cola spuma mi se prelinge
pe bărbie teribil e de cald în faţa clădirii
portarul îşi priveşte ceasul şi cască plictisit
have a nice day zice you too zic şi ţin umeraşele
bine să nu alunece costumele frumos călcate
şi curăţate ca un melc pe o pajişte înverzită
mă târăsc pe asfaltul încins de pe Fifth trec
pe Madison şi apoi pe Lexington la Simon's
cleaners and tailors pe 52 east street împing
uşa cu umărul clopoţelul sună venişi bă
întreabă Tudorache venii mă îi răspund



A doua oară în viaţa aceasta

Tati zice Alexandra domnişoara de matematică
ne-a ţinut toată ora în picioare pentru un
coleg care a întârziat am scris aplecaţi
peste bancă din cauza asta scrisul arată aşa
dezlânat şi literele sunt răsturnate cu capul
în jos să nu mă cerţi doar ştii că de obicei
scriu frumos în armată la fel eram pedepsiţi
pentru câte unul care nu-şi curăţase bine
arma sau era nebărbierit făceam cu toţii
corvoadă la popotă sau la porcărie când venea
locotenentul în faţa plutonului luam poziţia
de drepţi cu cizmele lui negre şi lustruite
ne spunea că poate s-o îndura şi de noi
Dumnezeu şi-om termina până la urmă armata
dar dacă ne vom întâlni a doua oară în viaţa
aceasta mulţi dintre noi vor plânge încă de-a
doua zi ne-a murit un camarad s-a împuşcat în
post din greşeală sau pentru că aşa a vrut
ca nişte bărbaţi tineri ne-am ascuns unul de
altul durerea ca nişte bărbaţi tineri am alergat
la spălător şi-am plâns în pumni hohotind



Compunere

Bunica fuma şi bea cafea eu o iubeam mult
o ascultam în vacanţa de vară citeam
Jules Verne în pat şi Cei trei muşchetari
când i-a venit prima dată rău a căzut la
Complex a adus-o acasă un ofiţer şi-a
revenit şi de atunci n-a mai băut cafea
şi n-a mai fumat tot timpul a luat pastile
tata plângea tata zicea că nu e bine din
pensia ei ne cumpăra parizer şi franzelă
mâncam cu poftă aşezaţi la masă într-o zi
bunica a murit a plecat să cumpere pâine după
ce terminam eu adunam firimiturile pe o bucată
de ziar şi bunica le arunca la păsări în curte



Zombie

Mă duc la YMCA să fac duş şi mă dezbrac
îmi împachetez hainele şi le aşez ordonat
într-un vestiar cu vopseaua scrijelită mă
uit în toate părţile mi-e frică de homosexuali
şi de hoţi mi-e frică şi potrivesc robinetele
apa curge fierbinte mă săpunesc mă limpezesc
şi închid robinetele la chiuvetă mă bărbieresc
cu grijă mă uit în oglindă vreau s-arăt cât
mai bine în hol doamna Fisher se uită pe nişte
reviste e nervoasă haide odată zice am crezut
că te-ai înecat eu sunt vesel şi acum sunt
curat la radio ştirile spun că O.J. Simpson a
fost achitat doamna Fisher e nervoasă se ridică
aruncă revistele pe jos din cauza ta am pierdut
şi buletinul de ştiri uită-te la tine arăţi
ca un zombie zice dammit haide odată am
crezut că te-ai înecat



Automatul de cafea

Singur pe hol lipit de zid stă automatul
de cafea eu întind mâna şi pun o fisă
nu merge şi izbesc cu pumnul cafeaua curge
e bună e aromată îmi arde gâtul e fierbinte
iubita mea are mers de Cadillac cântă la
radio Moon Martin o voce languroasă mai
anunţă ceva şi nu înţeleg aşa preocupat
cum sunt să-mi aprind o ţigară să citesc
ziarul afară plouă ziua albastră e liniştită
e târziu şi cafeaua s-a terminat ziarul s-a
îngălbenit literele i s-au amestecat şi-mi
iau umbrela şi pardesiul şi ies afară
plouă seara albastră e liniştită uşa
se-nchide încet în urma mea singur pe hol
lipit de zid rămâne automatul de cafea



Mircea

Mircea are cinci ani şi toată ziua aleargă
încolo şi încoace prin casă Mircea are
multe maşinuţe are o şapcă şmecheroasă
se joacă cu plăcuţele de rummy le împrăştie
pe covor şi le aşează cu cifrele în sus
îl strigă la masă se strâmbă si nu se duce
zice bunicul a fumat şi a murit vezi bine
mami fumează şi într-o zi şi ea o să moară
şi tu fumezi şi dacă mori şi tu atunci
pe mine cine mă mai creşte mare?



La Mamma Tereza

Intrăm la Mamma Tereza şi comandăm două porţii
de pizza cu mult ketchup doamna Fisher are o
pălăriuţă albă pe cap şi pantalonii suflecaţi
eu am un tricou pe care scrie Beach Bum Hawaii
şi amândoi suntem murdari de pământ şi de iarbă
toată ziua am tuns gazonul şi am curăţat grădina
de crengi şi de frunze uscate tipii de la mese
se întorc şi se uită la noi după o vreme ne lasă
în pace după o vreme doamna Fisher îşi pierde
răbdarea şi bate cu pumnul în tejghea pizza
miroase frumos are mult ketchup e fierbinte şi
ne grăbim să plătim şi ieşim tipii de la mese
se întorc şi se uită după noi şi maşina din nou
nu porneşte doamna Fisher înjură doamna Fisher
trânteşte portiera eu mănânc şi râd mănânc



Compunere

Tata s-a îmbătat odată tare tocmai ne
mutasem într-un bloc nou abia aranjasem
mobila l-a adus acasă nenea Dode mama
l-a descheiat la şireturi i-a dat bocancii
jos i-a fost foarte rău toată noaptea a
vomitat într-un lighean s-a văitat s-a
rugat la Dumnezeu eu eram mic eu eram
în clasa-ntâi atât îmi amintesc



Dulce şi nepăsătoare curgea viaţa

Cristian a venit cu Lidia eu am venit cu Ioan
înăuntru era fum înăuntru cu greu am găsit o masă
liberă noaptea era lungă şi-naltă moartea era mică
şi searbădă de nimic nu ne păsa Cristian zicea că
el nu mai poate Lidia era blondă şi cuminte Ioan
răsfoia o carte eu tăceam şi fumam-nainte în faţă
la metrou la Romană ne-am despărţit atunci ne-am
spus la revedere atunci mi-a scris pe-o foaie de
hârtie Cristian Popescu 7266439 el a plecat cu Lidia
eu am rămas cu Ioan am mai băut câte-o bere am mai
zis şi noi câte ceva el avea o geantă pe umăr
eu aveam un pachet cu cărţi sub braţ în faţă la
metrou la Romană ne-am despărţit noaptea era lungă
şi-naltă moartea era mică şi searbădă dulce şi
nepăsătoare curgea viaţa ca o sticlă de Coca-Cola
spartă şi-mprăştiată pe asfalt



Un pumn de mărunţiş belgian

Eşti un tip de treabă ziceau du-te la Petit
Château acolo îţi vor da o cameră un pat un
vestiar în care să-ţi pui hainele acolo stă
Claude el e singur el a fost prizonier de
război acolo viaţa face doi paşi înapoi şi
moartea un pas înainte du-te în Grand-Place
ziceau astăzi e duminică sunt multe fete
drăguţe poate bei o bere poate-ţi găseşti
şi tu ceva de făcut eşti un tip de treabă
ziceau mai rar unul ca tine mi-au strâns
mâna mi-au arătat casa în care locuit
Jacques Brel mi-au aruncat un pumn de
mărunţiş belgian cât să-mi ajungă să
trăiesc până mâine



Ţeava de gaze

Încă de dimineaţă am început să scriu la poem
şi ei au bătut la uşă au zis bă să dai şi tu
nişte bani că începem să montăm ţeava de gaze
două sute cincizeci de mii să plătim manopera
e nevoie şi de o canea de un ţol costă vreo
şaizeci sau şaptezeci de mii se găseşte la
orice magazin de specialitate şi au început să
măsoare şi să calculeze să facă găuri era fum
mult mirosea puternic era zgomot atunci m-am
oprit n-am mai putut să scriu s-au oprit şi ei
s-au dus la vecinul de jos să bea o ţuică
toată ziua au spart betonul mergea greu era
tare au dat peste cablurile electrice au zis
nu e în regulă mă astea demult trebuiau
izolate toată ziua am scris la poem ei au
trecut cu ţeava de gaze mai departe



Compunere

M-a învăţat să scriu alfabetul Gheorghe un
şofer care stătea cu chirie în camera din
faţă copiam încet una câte una literele de
pe pachetele de Mărăşeşti şi Naţionale 20
de ţigarete superioare mai târziu tata mi-a
cumpărat un ghiozdan maro din carton o
uniformă şi o şapcă cu cozorocul tare tata
m-a luat de mână şi m-a dus la şcoală în
prima pauză m-am bătut cu Marcel în prima
pauză mi-am mâncat pachetul cu mâncare a
doua zi mi-a părut rău că n-am mai jucat
fotbal cu prietenul meu Geabarău cu care
făceam şi schimb de timbre un avion contra
o locomotivă un Senegal contra un Dahomey
din ziare vechi din cărţi şi caiete de
şcoală îmi construisem o ascunzătoare şi
deseori ieşeam din buncărul de hârtie
şi priveam lumea de ipsos



Keith Boyd e pastor

La 250 east 61 st trinity baptist church Keith
Boyd e pastor înăuntru e pace e linişte e lume
multă îmi spune please ask for someone in benevolence
îmi spune please come on sunday to clean the church
biserica e mare şi luminoasă începe slujba şi corul
cântă frumos toţi ascultă toţi se roagă citesc biblia
evlavios eu nu rămân până la sfârşit eu n-am răbdare
eu trec pe lângă rândurile de bănci încet să nu
deranjez afară e soare e zgomot e lume multă maşinile
trec în viteză şi-n faţă la Trump Plaza urcat pe o
harley davidson un înger mic şi roz zboară fericit



Toată seara toată noaptea

Au strâns farfuriile paharele sticlele goale
steguleţele colorate înfipte în feliile de
pâine şi au plecat am rămas singuri vocile lor
se mai aud încă pe coridoare Simona tace
Simona plânge zice că s-a luat Marius de ea la
masă şi s-a enervat s-a încuiat în cameră
s-a rugat la Dumnezeu am venit eu şi i-am adus
o prăjitură mică pe o farfurioară roz am
bătut la toate uşile ai trezit pe toată lumea
zice Simona tu ai o vorbă bună pentru fiecare
tu ai cuvinte ascunse în toate buzunarele
tu chiar crezi tot ce spui farsorule cabotinule
bufonule trist acum în curte nu e nimeni
în curte e un havuz sunt atâtea ferestre am
văzut-o cum se plimba fără rost dintr-un loc în
altul i-am făcut cu mâna am plecat cu Dumitru
am băut zdravăn toată seara am adormit într-o
cameră goală mi-a fost frig toată noaptea
m-am acoperit numai cu poemele mele



Uite mi-am zis

Tata a murit astăzi şase octombrie dimineaţa
a venit Mioara de la trei a sunat la uşă a
zis uite a murit tatăl lui Valentin să plece
imediat la Vâlcea când am ajuns l-am găsit
întins pe pat era îmbrăcat într-un costum
nou şi pantofii erau noi mult timp m-am uitat
la el i-am încheiat nasturele la cămaşă i-am
pus o oglinjoară în buzunarul de la piept
în vitrină păstra o sticlă de whiskey pe care
nu a vrut niciodată să o desfacă am luat un
pahar am băut şi am plâns mult timp la cimitir
am aranjat coroanele şi florile am atins crucea
cu mâna uite mi-am zis aşa s-a terminat viaţa
tatălui meu Dolfi A. Valentin de şaizeci şi patru
de ani aşa a început moartea cu primii bulgări
de pământ care s-au rostogolit peste sicriu



Jeremy

Când îşi aminteşte de vremurile glorioase de
altădată Jeremy plânge şi se-mbată în fiecare
seară ia poziţia de drepţi şi salută sticlele
aliniate pe raft în fiecare seară zice te urăsc
Vietnam dar faci parte din mine te iubesc
scumpete dar într-o bună zi am să te părăsesc
şi ea-l ascultă şi se ridică de la masă ea zice
fuck şi pleacă ei nu-i pasă când îşi aminteşte
de vremurile glorioase de altădată Jeremy plânge
şi se-mbată în fiecare seară îşi aranjează
decoraţia cu gândul la camarazii care au murit
pentru ţară apucă sticla şi-o aruncă cu putere
în peretele din faţă ca pe o grenadă de mână



Compunere

Copii eram noi amândoi Cristina şi cu mine
mergeam în centrul oraşului să vedem bradul
verde în ziua de Crăciun împodobit cu globuri
şi beteală bunica ne cosea mărţişoare le
purtam în piept până târziu în aprilie venea
unchiul Jene mânca ciorbă în bucătărie era
cald aveam o maşinuţă chinezească pe care
scria Police ne jucam cu ea pe rând toată vara
până o stricam intra tata toamna triumfător
în curte cu două lubeniţe sub braţ



Tricoul meu alb

Tricoul meu alb cumpărat din America pe
nimica toată pe care l-am purtat şi în
avion în care am transpirat şi am visat
şi mi-a fost frică când căpitanul spunea
să ne legăm centurile de siguranţă să nu
fumăm că decolăm tricoul meu alb din bumbac
pe care scrie JVC presents live it up
personal CD world tour are o pată mare de
tuş pe umărul drept şi e scămoşat de-atâta
purtat tricoul meu alb pe care Mihaela acum
l-a spălat şi l-a agăţat în cârlige afară
la uscat cu apa şiroind din el fără încetare
singur în frig pe balconul din spate



Wagner are vaci

Wagner are vaci le ţine pe pajiştea din faţa
casei de două ori pe săptămână vine un camion
roşu şi le duce la abator Wagner doar le creşte
Wagner nu le taie şi ele pasc liniştite iarba
ele nu ies în şosea şi chiar dacă ar vrea ating
un fir subţire prin care trece curent electric
la tensiune mică cât să le sperie puţin să nu
le omoare with a moo-moo here and a moo-moo
there Wagner are vaci zice doamna Fisher



Biblioteca

În faţa parcului e o casă cu balcoane de
lemn construită înainte de o mie nouă sute
zece care a fost a doctorului Ţăranu care
mai târziu a vândut-o avocatului Militaru
care a lăsat-o fiicei sale Olga Viorica
ca dotă când s-a măritat cu avocatul Popilian
aici este biblioteca oraşului are vreo
cincizeci şi şapte de mii de volume dintre
care puţine au fost citite aici stau eu
aici îmi scriu poemele uneori aici vin şi
prietenii mei eu urc încet scara interioară
mă gândesc la multe fluier un cântecel aiurit



Compunere

Mama e bună mama ne-a crescut pe toţi ea
n-a făcut rău la nimeni a făcut mâncare toată
viaţa l-a spălat pe tata l-a îngrijit la
cincizeci de ani a ieşit la pensie a muncit
a adus bani acasă noi am stat pe o stradă
de lângă gară oamenii dormeau lungiţi pe
bănci vara ne jucam cu mingea în
parcul ars de soare treceau trenurile cu zgomot
când m-am făcut mare despre toate acestea am
scris o carte mică cât s-o porţi într-un buzunar



Am deschis ferestrele

După ce au plecat prietenii am deschis
ferestrele după ce ai plecat tu am
fumat mult am băut am citit poemele lui
Ted Berrigan în copie xerox era fum de
ţigară peste tot şi disperare şi tristeţe
după ce ai plecat am ascultat muzică
oldies but goldies am spart un pahar din
greşeală m-am împiedicat de covor şi
am trântit scrumiera erau mucuri de ţigară
peste tot şi disperare şi tristeţe după
ce ai plecat tu am băut mult am fumat
larg am deschis ferestrele beat am deschis
ferestrele să aerisesc de tine peste tot



Balada tristului oraş

Nu există nimic de făcut în oraş doar
să te plimbi cu mâinile în buzunare
pe strada principală să fluieri să fumezi
să bei oranjadă să scrii
lozinci cu creta pe ziduri să te gândeşti
la Carson McCullers and Silvia Plath
să trăieşti să mori să-l mânii
pe Dumnezeu nu există
nimic de făcut în oraş



O familie fericită

Tata şi mama ce frumoşi erau când s-au căsătorit
au pornit de la zero nu le-a fost uşor au trecut
prin lipsuri multe n-au fost aşa cum au crezut
la început tata a lucrat la administraţia pieţelor
încă din 1958 mama era la starea civilă pentru
că scria frumos certificate de naştere şi de deces
mama şi tata ce tineri erau când s-au căsătorit
doar fotografiile de la cununie s-au îngălbenit
la colţuri aşa cum stau lipite ordonat în album
de multe ori ne uităm la ele şi îi rugăm să ne
povestească ei ne-au crescut şi ne-au îmbrăcat
pe Cristina pe Cătălin şi pe mine ne-au dat
la şcoală după puterile noastre am învăţat ne-am
prefăcut că suntem şi noi o familie fericită



Volum publicat de Editura " Ex Ponto " din Constanta în anul 2005

O părere critică

Refuzul textualizării va fi solidar în asemenea poeme cu o
“ocultare “ a memoriei, care este la rândul său un “ depozit
de urme “, are caracterul unei cărţi în care se găseşte închisă
povestea trecutului, dar este în acelaşi timp un univers carceral
izomorf cu “ buncărul de hârtie “ al scriiturii .Iar parcurgerea
acestui “ muzeu al trecutului “ cu “ amintirile sale mumificate ”
îi dau poeziei lui Valentin Dolfi un abur de apăsătoare melancolie,
constituind probabil accentul particular al acestui poet, care pare
să interpreteze partitura textualismului dezabuzat, erodat de
morbii tristeţii şi oboselii .


de Octavian Soviany

Poezia mea este biografia mea

Într-un articol publicat în 1990 , Mircea Cărtărescu nu vedea pentru viitorul poeziei decât două soluţii mari , esenţiale : “ Ambele soluţii sunt mimetice ( şi este simptomatic acest lucru pentru criza poeziei de azi : e o nevoie de camuflare , de mimetism , de supravieţuire în condiţii dificile ) . Prima va merge pe un mimesis al prozei, va fi biografie narativă , ostentativ sinceră , nesofisticată ,va alege amănuntul aleatoriu , va produce sens din lipsa aparentă de sens şi lirism din cenzurarea oricărui lirism .Va fi hiperrealistă , antiintelectualistă ,antiestetică. Dimpotrivă , un mimesis al poeziei însăşi , şi prin aceasta al culturii , este a doua direcţie poetică “ ( 1 ) .
După nouă ani - răstimp în care apăruseră majoritatea cărţilor de poezie ale aşa-numitei generaţii ’90 , Alexandru Muşina confirmă într-un interviu cele spuse de Mircea Cărtărescu la începutul deceniului : “ semnificativă , acum , mi se pare accentuarea înclinaţiei spre deriziune , obsesia unei lumi mici , degradate , de “ debara “ .O notă ,dacă vrei , mai sinistră cumva .O luciditate şi o cruzime , o ironie a disperării în faţa unei lumi destrămate , care a luat-o razna complet .Ăştia mi se par poeţii care contează .Sau care vor conta “ ( 2 ) .
Având ca punct de plecare volumul lui Robert Lowell “ Life Studies “ publicat în 1959 , dar şi experienţele altor poeţi americani ca Charles Olson şi Frank O’Hara , această poezie “ se naşte dintr-un impuls ,este gest neorganizat retoric către lumea din afară , către o altă persoană . Motivaţia unui poem este identică cu aceea a unei convorbiri telefonice , a vizionării unui film , a luării prânzului şi alte asemenea banale activităţi cotidiene . Poemul este o scrisoare sau o carte poştală , o reacţie spontană la atracţiile şi frustrările la care suntem supuşi zilnic “ .
Dar în acelaşi timp “ limbajul pe care îl foloseşte această poezie e tot ce poate fi mai lucrat . Expresia idiomatică uzuală e calculat distribuită în discurs . Stilul conversaţional al poemelor e reţinut şi oarecum auster .Rimele sunt atât de discrete şi îngropate în pasta discursului , că ele par doar o iluzie a rimei .Aceste poeme sunt în acelaşi timp şi fireşti şi construite “ ( 3 ) .
Unii dintre noi , care am debutat cu adevărat abia după 1990 , am urmat instinctiv prima soluţie de care vorbea Mircea Cărtărescu în previziunea sa .Poezia mea este biografia mea ,căci ce altceva cunosc eu mai bine decât propria mea viaţă .
Această poezie colocvială , simplă şi directă , confesivă şi lapidară , fără artificii şi ornamente , care provine dintr-o experienţă directă , este singura care până acum s-a dovedit viabilă pentru o parte dintre poeţii care au debutat după 1990 .O poezie care , după cum remarca acelaşi Mircea Cărtărescu , pare că nu-şi caută cititorii , nu are nevoie de audienţă cu orice preţ , suficientă sie însăşi . Ca într-un jurnal intim , poemele descriu mici întâmplări ( happening-uri ) existenţiale care au loc pe măsura citirii poemului.Ele ating câteodată simplitatea , spontaneitatea şi sinceritatea compunerilor şcolare .Întocmai ca un act de identitate această poezie are o serie unică .Ea este ca o dare de seamă asupra experienţei personale a celui care o scrie . Poezia mea este biografia mea .

Valentin Dolfi



Note : 1. Mircea Cărtărescu , “ O previziune . Poezia . “ , în “ Avanpost “ nr.1 ,mai 1990.
2. Alexandru Muşina , interviu în “ România literară “ octombrie 1999 .
3. Gheorghe Crăciun , în “ Vatra “ nr.11 / 1998 .

Fisă biobibliografică şi cărţile mele

Valentin DOLFI, s-a născut la 3 august 1961, în Rm. Vâlcea. Profesia – bibliotecar. A debutat cu poezie în septembrie 1989 în Flacăra la Atelierul literar condus de scriitorul Darie Novăceanu. A mai publicat poezie în revistele: Contrapunct, Echinox, Contemporanul – ideea europeană, Luceafărul (serie nouă), Viaţa Românească, România literară, Vatra, Ramuri, Mozaicul (Craiova). Este inclus în antologia de poezie românească contemporană STREIFLICHT (Lumină laterală), 81 de poeţi români, Dionysos Verlag, Kastellaun, Germania, 1994.

Volume publicate: Tandem (împreună cu Adrian Cristinescu), Litera, Bucureşti, 1991; Buncărul de hârtie, Cartea Românească, Bucureşti, 1999 (premiul de debut al Editurii "Cartea Românească”, premiul de debut al revistei „Tomis”, Constanţa); Lumea de ipsos, Ex Ponto, Constanţa, 2005; Viața de mucava, Editgraph, Buzău, 2017; Fotografii de familie, CreateSpace Independent Publishing Platform, 2017; Ma poésie comme biographie (French Edition), CreateSpace Independent Publishing Platform, 2017; Photos de famille (Bilingual edition), CreateSpace Independent Publishing Platform, 2017.

Aprecieri critice: Alexandra Vrânceanu, „Poeme americane” în „România literară” nr. 29, 2-8 dec. 1992; Traian T. Coşovei, „Tandem” în „Contemporanul – ideea euopeană” nr. 4, 29 ian. 1993; Dumitru Mureşan, „Un poet despre iluziile şi realităţile vieţii” în „Vatra” nr. 1, ian. 2000; Traian T. Coşovei, „James Dean şi Buncărul său de hârtie” în „Adevărul” nr. 3053, apr. 2000; Lena Lazăr, „Buncărul de hârtie” în „Tomis” nr. 4, apr. 2000; Simion Bărbulescu, „Poezia ca buncăr de hârtie” în „Contemporanul – ideea europeană” nr. 18, mai 2000; Octavian Soviany, „Lecţia de melancolie” în „Luceafărul” nr. 22, iun. 2000; Nicolae Coande în „Ramuri” nr. 3, mart. 2000; Marian Dopcea, “Lumea de ipsos “ în “Poezia” nr.1(35), 2006; Emil Vasilescu, “Imaginarul sensibil” în “Biblioteca” nr.3, 2006; Bogdan-Alexandru Stănescu, “Wagner are vaci”,în
“Adevărul literar & artistic” nr.806, 18 feb. 2006; Silviu Gongonea, “Aventura textualistă” în “Scrisul Românesc” nr.3-4 (43-44), martie-aprilie 2007.