tag:blogger.com,1999:blog-52945663411368631532024-03-12T21:55:46.218-07:00valentin dolfiValentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.comBlogger27125tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-31018519096642838542024-01-22T05:24:00.000-08:002024-01-22T05:24:27.502-08:00 Râmnicul fără Doru Moțoc A fost cu siguranță, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai Râmnicului, dar recunoscut și în țară prin dramaturgia pe care a scris-o. “Undeva o lumină”, poate cea mai cunoscută piesă a sa, a fost jucată cu mult success pe scena Teatrului Bulandra din București.
Doru Moțoc era și unul dintre cei mai vechi membri ai Uniunii Scriitorilor - Filiala Sibiu, mulți scriitori plimbându-se cu micul său Trabant, pe la diverse agape și întâlniri literare din epocă.
Ca și în cazul altor scriitori și scrisul său dinainte de 1989 a fost marcat de proletcultism, tributul pe care talentul său a trebuit să-l plătească, trăind într-o țară ca România, unde altfel nu ar fi fost posibil să publice și să se afirme.
Revine după 1989, propunând o nouă formulă teatrală, prin piesa de teatru “Zborul, ce fericire!” și printr-un manifest teatral publicat în revista “Transilvania”. Este foarte activ, publică mai multe piese de teatru care îi sunt reprezentate în țară și în străinătate. Are o rubrică permanentă în “Curierul literar și artistic”, publicând mai apoi textele de acolo, în “Jurnalul unui provincial”, poate cea mai fermecătoare carte a sa. Ani la rând este realizatorul și prezentatorul emisiunii “Ceea ce rămâne”, de la Televiziunea Vâlcea 1, unde unde invită scriitori și discută despre cărțile nou apărute, emisiunea având și o revistă a presei literare.
Elev de liceu, în anul 1978, am asistat din întâmplare sau poate din destin, la reprezentația cu piesa “Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” - avându-l ca personaj principal pe revoluționarul pașoptist Nicolae Bălcescu – piesa reprezentând și debutul actorului Cristian Alexandrescu, în mica sală de la etajul Palatului Culturii, tribunalul de astăzi. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu dramaturgia lui Doru Moțoc. Ne-am cunoscut câțiva ani mai târziu, la ședințele Cenaclului “Anton Pann”, care pe vremea aceea se desfășurau la demisolul casei muzeu cu același nume, avându-l ca amfitrion pe istoricul Horia Nestorescu-Bălcești. Într-una din ședințe, i-am și criticat piesa de teatru „Ursul”, pe care tocmai o citise. Din delicatețe și bunătate niciodată nu mi-a reproșat ceva.
În mod esențial și fundamental Doru Moțoc a fost un poet. Poate acesta să fi fost și motivul pentru care a fost atât de entuziasmat și mi-a promovat atât de mult poemele. Deși eu niciodată nu m-am considerat poet, cât mai degrabă un prozator ratat, iar poemele pe care le scriu, niște mici fragmente de proză. În anul 1992, mă invită la Radio Etalon, unde mă prezintă și mă invită să-mi citesc poemele. Tot la invitația sa, în 1995, colaborez cu o rubrică lunară de poezie la “Curierul literar și artistic”. În anul 2005, îmi prezintă volumul „Lumea de ipsos”, la vernisajul pictoriței Angela Tomaselli. Cartea este prezentată și la emisiunea sa de la Vâlcea 1, unde sunt invitat să vorbesc despre scrisul meu și să-mi citesc poemele.
A vorbit despre scrisul meu atât de elogios, în anul 2017, când mi-am lansat „Viața de mucava” și antologia de autor “Fotografii de familie”, încât orice scriitor ar fi fost invidios! Pentru mine a fost și ultima sa prezență publică, care din fericire a fost filmată.
Am atât de multe amintiri cu Doru Moțoc! A fost atât de prezent în viața mea și în activitatea mea literară, încât l-am iubit și l-am respectat ca pe un tată pe care nu l-am avut niciodată. Acum nu-mi amintesc decât tristețea și durerea din ultimii săi ani de viață, decât singurătatea în care se retrăsese, după ce doamna Valeria nu a mai fost. Îl văd și acum, cum se îndreaptă spre mine, cu mâinile la spate, zâmbind, așa cum se întâmpla de fiecare dată când ne întâlneam. Ce mai faceți Maestre îl întrebam.
Nu pot să vorbesc la trecut despre Doru Moțoc. Știu sigur că ne vom întâlni cândva, pe una dintre străzile Râmnicului, orașul pe care l-a iubit atât de mult! Ce mai faceți Maestre întreb și doar tăcerea îmi răspunde.
Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-34921398927335616392023-02-28T06:25:00.007-08:002023-03-02T07:19:22.775-08:00Comemorare Paul Mario Niculescu (1983 - 2023) După 40 de ani - o biografiePaul Mario Niculescu s-a născut la 8 decembrie 1960, în Comuna Mihăești, Govora Sat - <i>la Moara lui Icu</i>, tatăl Iustian, mama Marinela.
Copilăria și școala generală de 8 clase la Băile Govora 1967-1975. Liceul Nicolae Bălcescu (actualul Colegiu Alexandru Lahovary) 1975-1979.
Stagiul militar la U.M. 01248 Medgidia, 1979-1980. Student al Institutului de Petrol și Gaze Ploiești 1980-1982.
În noaptea<b><b></b></b> de 8 martie 1983, se îneacă în Dunăre, încercând să ajungă în Iugoslavia. Este înmormântat la Cimitirul Sf.Ioan din Râmnicu Vâlcea.<div class="separator" style="clear: both;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgErzIjE-iXWpHp6RGIc2VLydzd2xiffbCEDclkxKKWYx_5D6x_e0YNMXbc1wZWi9rFekh6hRJUqnKmnhwsQlMJGX54NTJ9bo49fzZiP0nRLuucZ9jeWjXEmYxZzd2WEKJmfFwlViOLf1JcrruayF2PVowpCXEYffRRvrMmHEZ2w1w20uedulJ0v5iqBw/s2716/Paul%20februarie%201983.jpg" style="display: block; padding: 1em 0; text-align: center; "><img alt="" border="0" height="400" data-original-height="2716" data-original-width="1851" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgErzIjE-iXWpHp6RGIc2VLydzd2xiffbCEDclkxKKWYx_5D6x_e0YNMXbc1wZWi9rFekh6hRJUqnKmnhwsQlMJGX54NTJ9bo49fzZiP0nRLuucZ9jeWjXEmYxZzd2WEKJmfFwlViOLf1JcrruayF2PVowpCXEYffRRvrMmHEZ2w1w20uedulJ0v5iqBw/s400/Paul%20februarie%201983.jpg"/></a></div>
Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-47784327427497363212023-02-28T06:12:00.002-08:002023-03-01T01:14:28.431-08:00Visul ucis<div class="separator" style="clear: both;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiQobJ6h9A4NtGX3VhR5qdZa-F6ew4hJ-gmGiUsyQAupudL3Yre4wRgT22lWk7pr-UVDnm-5Gh_p9OALYiceThf1pY2n7r-YDkDco3AyVomaTTEwhFc9thCphjTFncO_RsWpb6XGcuZenXnt2TPyeHkCD-qtxI2qC2eOGZ_XZGCkl_rJE6y_WO9u7GvOA/s550/Paul%201.jpg" style="display: block; padding: 1em 0; text-align: center; "><img alt="" border="0" height="400" data-original-height="550" data-original-width="409" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiQobJ6h9A4NtGX3VhR5qdZa-F6ew4hJ-gmGiUsyQAupudL3Yre4wRgT22lWk7pr-UVDnm-5Gh_p9OALYiceThf1pY2n7r-YDkDco3AyVomaTTEwhFc9thCphjTFncO_RsWpb6XGcuZenXnt2TPyeHkCD-qtxI2qC2eOGZ_XZGCkl_rJE6y_WO9u7GvOA/s400/Paul%201.jpg"/></a></div>
<b></b>
La 22 de ani totul este posibil. Libertatea poate fi cucerită. Acum 7 ani, noaptea, pe străzile pustii și întunecoase ale orașului, vocea lui era caldă. Vorbea despre oameni și despre tandrețe; vorbea despre lume și despre călătorii; vorbea despre curaj și tinerețea lui care nu mai poate aștepta.
Hăituit de autorități (să-și completeze stagiul militar făcut numai 9 luni), se pregătea pentru un drum lung. S-a antrenat îndelung. Își antrenase trupul, își antrenase foamea. Citea, învățase replicile marilor actori, se mișca și se purta ca și idolii săi. Dacă ar fi ajuns vreodată liber …
La orizont își mișca capul leul lui M. G. Mayer. Odată ajuns, ar fi luat totul de la zero; întâi ca figurant, apoi … ca toți cei mari. Libertate: să străbați lumea, s-o vezi, s-o trăiești, s-o pricepi și s-o cucerești cu tinerețea ta și cu idealul tău.
Dar brațul Statuii Libertății n-a ajuns să-l susțină până în mijlocul fluviului. Apele Dunării au acoperit zborul acestui tânăr, apele timpului au șters zâmbetul acestui mare inocent, aducând la mal trupul unui adolescent îmbibat încă cu setea libertății.
La vară, o femeie frumoasă venind direct din Uppsala, își va întinde trupul alb, la țărmul liber al Mării Negre. Respirând briza, își va aminti poate de băiatul de 22 de ani. El nu mai râde. Atâția tineri se rotesc fericiți în clipa rotundă. O secundă chipul băiatului cu părul roșcat de viking se va lipi de geamul imens, rece, al aeroportului. Destinul absurd și clipa despărțirii cu lacrimi curate pe chip.
Nu vom știi niciodată, dacă glontele, fluviul sau anchetatorii au ucis acest vis și au făcut din tine cel mai frumos înecat, Paul Mario Niculescu. Ca și tine, mulți au fugit spre libertate. Unii au ajuns și se vor întoarce.
Lucian MARIN – (7 Zile, nr.3, marți 20 februarie 1990)
Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-49970404488853414072023-02-28T06:07:00.005-08:002024-01-22T05:35:16.779-08:00Jane Fonda Dreaming<b><div class="separator" style="clear: both;"><a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiCmaDtN4w1U0eByJIzOE9L_K-65uZ2l9enCypUnTu3k3N_Ab8cLPvIB13z4z42RMgoi9uMe3tjHU4bWLTQxYCXD6pnOV6HX3X0VWhLWcVn7RQcuuGMr-ZB4cVqGdpDltOlpjjGGhePaSZNzUVtfzbT6s5QPVPf2Ycv6uadhS6wOX3HwYIF4ULTxmRhYQ/s1292/Paul.jpg" style="display: block; padding: 1em 0; text-align: center; "><img alt="" border="0" width="600" data-original-height="943" data-original-width="1292" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiCmaDtN4w1U0eByJIzOE9L_K-65uZ2l9enCypUnTu3k3N_Ab8cLPvIB13z4z42RMgoi9uMe3tjHU4bWLTQxYCXD6pnOV6HX3X0VWhLWcVn7RQcuuGMr-ZB4cVqGdpDltOlpjjGGhePaSZNzUVtfzbT6s5QPVPf2Ycv6uadhS6wOX3HwYIF4ULTxmRhYQ/s600/Paul.jpg"/></a></div>
<b></b>
8 Martie 1983. Malul românesc al Dunării. Este noapte și pe apă plutesc sloiuri de gheață. Trei tineri se depărtează la 100 de metri unul de altul, pentru a avea mai multe șanse să treacă frontiera, și a nu risca să fie prinși împreună de grăniceri. Intră pe rând în apa rece, încercând să ajungă pe malul iugoslav. Cristian, șeful grupului și organizatorul întregii acțiuni, a ales nu întâmplător această zi. Este Ziua Femeii și soldații de la pichet au avut o masă festivă, la care au primit și câte o sticlă de bere, așadar vigilența este mai scăzută. El împreună cu Nicu intră repede în apă și reușesc să treacă Dunărea fără incidente. Se vor întâlni în lagărul de transfugi de la Belgrad. Și amândoi își vor vedea visul cu ochii. Vor ajunge în America. Cristi în New York City și Titi în Statul Ohio. Paul Mario Niculescu cel de-al treilea membru al grupului, nu va mai ajunge niciodată pe malul iugoslav, cu atât mai puțin în America.
Ceilalți doi își amintesc cum Paul, oprit pe mal, nu reușea să-și umfle camera. Nu se pot opri să-l ajute. Locul este extrem de periculos. În orice moment pot să fie surprinși de o patrulă, să fie somați și arestați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei. Dacă ar fi fost prinși, ar fi fost bătuți crunt de grăniceri și închiși câțiva ani. În România lui Ceaușescu, încercarea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, era pedepsită foarte aspru. Cei care erau prinși, erau considerați trădători de neam și de țară, și stigmatizați pe viață. Autoritățile nu reușesc să afle ce s-a întâmplat cu Paul. Sunt convinse că familia știe unde se află și nu vrea să spună, pentru a-l proteja. Dar Paul nu a ajuns în America,și nici în Râmnicu Vâlcea nu este.
Trec câțiva ani. În anul 1986, autoritățile anunță familia despre existența unui mormânt neidentificat pe malul Dunării, în micul cimitir al localității Vârciorova. La exhumare este identificat de familie, după nasturele de la blugii Black Corsair, un pantof de piele rămas ca prin minune aproape întreg, și puloverul negru din lână, tricotat de mama lui. Partea vopsită se decolorase în pământ. Osemintele îi sunt aduse și înmormântate de familie, în cimitirul Sf. Ioan din Râmnicu Vâlcea. Paul s-a înecat chiar în noaptea de 8 Martie 1983, noaptea în care a încercat să treacă Dunărea spre libertate. Nu a mai ajuns niciodată în Țara Făgăduinței. Visa să o cunoască pe Jane Fonda, femeia și actrița pe care o idolatriza. Visa să ajungă un mare actor la Hollywood, așa ca Robert de Niro și Al Pacino. Și poate ar fi reușit dacă destinul ar fi fost îngăduitor cu el.
<blockquote>Te mulțumești să vezi Parisul, Hollywood-ul și câte altele în albume și fotografii? Te mulțumești să-ți etalezi talentul de actor în trupe de amatori în fața unui public insignifiant, atunci când ești convins că ai multe de spus în cea de-a șaptea artă. […] Te mulțumești să umpli un perete cu pozele femeii pe care o admiri până la idolatrizare, pe care o respecți și o iubești – Jane Fonda – când ai putea foarte bine s-o cunoști și să-i demonstrezi că ești tot atât de bun ca și ea?</blockquote>
Corpul i-a fost găsit sub niște sălcii, umflat de apă și deformat, de nerecunoscut în cele câteva fotografii alb-negru din dosarul de la secția de miliție a localității Vârciorova. Nu se cunosc împrejurările în care s-a înecat. În raportul de autopsie, medicul a trecut asfixie mecanică. Adică moarte prin înec. Atât. Avea 23 de ani neîmpliniți. Au trecut 40 de ani de când a murit, dar îmi amintesc de el ca astăzi. Cu barbă și părul lung roșcat legat și ascuns la spate, într-un fel de coc, când mergea pe stradă, pentru că regimul interzicea pletele și barba, era o apariție neobișnuită între oamenii acelor ani cenușii de comunism românesc. Semăna cu un viking, aterizat ca prin minune în Ostroveni, cartierul în care locuia, într-un bloc de lângă piață. Era student în anul II, la Institutul de Petrol și Gaze Ploiești. Dacă ar fi avut răbdare și ar mai fi așteptat câțiva ani, cu meseria lui ar fi plecat oriunde în lume. Paul Mario Niculescu (8 decembrie 1960 - 8 martie 1983)
Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-64602992137421683452015-11-26T00:50:00.009-08:002023-03-02T07:09:36.554-08:00Pensionarii domnului Manolescu<br />
De când Uniunea Scriitorilor acordă membrilor săi jumătate din pensia de la Stat, un fenomen şi-a făcut apariţia printre aspiranţii la gloria literară din Râmnicu Vâlcea. Zeci de autori, poeţi şi prozatori în devenire, iau cu asalt editurile care pentru profit, tipăresc astăzi o carte la fel de uşor cum ar tipări un calendar de perete. Această mică oaste grăbită să intre în luptă sub flamura domnului Manolescu, nu precupeţeşte nici un efort în atingerea scopului final. Sume importante de bani sunt risipite pentru a edita maculatură, texte lipsite de valoare literară, de nivel mediocru, îmbrăcate în coperte ţipătoare, de un prost gust evident. Se închiriază restaurante şi pensiuni, se acordă diplome şi premii, apar cenacluri peste noapte, Autorii apar la televiziunile locale, se felicită şi se bat pe burtă reciproc. Ba mai mult, critici literari cu oarecare renume îşi vând serviciile noilor autori, pentru o ciorbă sau din motive numai de ei ştiute. M-am întrebat ce-i mână pe dumnealor în luptă ? Ei bine, în afară de menopauza şi andropauza firesc prezente la o anumită vârstă, în afară de gloria şi prestigiul literar care te pot ajuta în societate, acum un motiv nou a apărut la orizontul creaţiei literare. Pensia doamnelor şi domnilor ! Pensia ! Acum porţi în buzunar nu doar carnetul de membru al U.S.R., ci şi o pensioară. Lucru deloc de neglijat ! În condiţiile în care pensia de la Stat este foarte mică, i se adaugă jumătate din ea oferită de asociaţia de breaslă. Această minune a devenit posibilă prin Legea nr.8/2006, privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. Toate bune şi frumoase, doar că de aceste drepturi ar trebui să beneficieze doar autorii care au talent. Din păcate acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Situaţia descrisă mai sus se prelungeşte până la nivelul comisiilor de validare. Puţini, foarte puţini dintre autorii vâlceni au intrat pe merite strict literare în Uniunea Scriitorilor. Acest lucru se observă şi la nivel de Uniune care are mai mult de două mii cinci sute de membri. Câţi dintre ei nu sunt decâ nişte veleitari, trecuţi prea uşor prin sita comisiilor de validare care nu cerne cu atenţie valorile. Tocmai din acest motiv a fost introdusă în statut obligativitatea ca la dosarul candidatului să existe recenzii semnate de critici literari de prestigiu şi publicate în revistele Uniunii Scriitorilor, şi nu în vreo foaie literară oarecare ! Şi dacă ar fi după mine, aş introduce în statut şi o vechime de minimum 10-15 ani de la debut! Cu toate că în Râmnicu Vâlcea sunt zeci de scriitori, bunul meu simţ de cititor şi bibliotecar nu recunoaşte decît doi, un poet și un prozator: Felix Sima și Constantin Mateescu.Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-52333650167237751062015-11-15T14:21:00.001-08:002021-03-29T10:14:22.074-07:00Adrian Cristinescu a murit ...<br />
" Acum când îţi vorbesc tu nu te-ai născut încă şi poate nu voi mai fi cand cuvintele mele vor ajunge la tine ". Târziu, mult prea târziu am aflat că prietenul meu, poetul Adrian Cristinescu a murit... Rămâne cartea pe care am publicat-o împreună. La sfârşitul lui noiembrie 1989, ne întâlneam în Piaţa Universităţii, aproape de Intercontinental, pentru a pune laolaltă cele două părţi ale Tandem-ului, el venind de la Satu Mare, eu de la Băile Govora. O lună mai târziu, în acel loc aveau să moară oameni. Copiii revoluţiei pe care Cristinescu i-a anticipat parcă în versurile lui, atunci când nimeni nu avea cum să ştie ce se va întâmpla. Apoi lucrul pe manuscris într-o cameră de hotel. Drumul înapoi la Govora, singur de astă dată şi dactilografierea manuscrisului, într-o vreme când încă nu existau computere şi nici imprimante, la antica mea maşină de scris. Nervii mei şi reproşurile când l-am aşteptat zadarnic o jumătate de zi pentru fotografia copertei a patra, în mijlocul protestatarilor care umpleau Piaţa Universităţii. Ne-am fotografiat împreună în vara lui 1990, dar fotografia nu a mai ajuns pe coperta cărţii. Peste câţiva ani, ne-am revăzut la Râmnicu Vâlcea, în apartamentul mamei sale, când i-am adus cronicile la carte. Lumea românească se schimbase, şi el se schimbase, nu mai scria poezie. El poetul extraordinar, poetul mult mai bun ca mine, de care toată lumea mă întreba în redacţii, nu mai scria poezie. Şi-mi amintesc cum în clasa a opta, colegi fiind, mi-a pus în mână prima care de poezie adevărată, semnată de Nichita Stănescu, cum m-a învăţat să citesc poezie, pe mine care nu citisem decât poeziile din manualele de literatură română. Apoi schimbam cărţi de poezie şi citeam ce scrisesem împreună. Adrian Cristinescu a murit. Şi odată cu el a murit o parte din mine. Poate cea mai frumoasă. Rămâne amintirea unei prietenii şi poezia lui extraordinară. " Despre tine atât / după eclipsă se va striga din nou catalogul / copii tăi o armată în zale vor veni vor învinge ".Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-76477647686375918332015-11-15T05:46:00.003-08:002015-11-15T06:07:31.738-08:00Charles de Gaulle despre integrarea musulmanilor<br />
" E foarte bine că există francezi galbeni, negri sau tuciurii. Arată că Franţa e deschisă tuturor raselor şi că are o vocaţie universală. Dar, cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Suntem totuşi, înainte de toate un popor european de rasă albă, de cultură greco-latină şi de religie creştină.<br />
Să nu veniţi să povestiţi basme. Musulmanii? V-aţi dus să-i vedeţi ?<br />
I-aţi privit cu turbanele şi djelada-urile lor ? Vedeţi bine că nu sunt francezi. Cei care propovăduiesc integrarea au un creier de colibri, chiar dacă sunt foarte savanţi. Încercaţi să integraţi uleiul şi oţetul, agitaţi sticla şi după o vreme se vor separa din nou. Arabii sunt arabi, francezii-francezi. Credeţi că populaţia Franţei ar putea absorbi 10 milioane de musulmani care mâine vor fi 20 şi poimâine 40 ? Dacă noi facem integrarea (Franţa cu Algeria) dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedica noi să nu vină în Franţa continentală când nivelul vieţii e mult mai elevat ?<br />
Satul în care m-am născut eu nu se va mai chema Colombey - două biserici ci Colombey două moschei ". <br />
<br />
" C’est très bien qu’il y ait des Français jaunes, des Français noirs, des Français bruns.<br />
Ils montrent que la France est ouverte à toutes les races et qu’elle a une vocation universelle. Mais à condition qu’ils restent une petite minorité. Sinon, la France ne serait plus la France . Nous sommes quand même avant tout un peuple européen de race blanche, de culture grecque et latine et de religion chrétienne.<br />
Qu’on ne se raconte pas d’histoire ! Les musulmans, vous êtes allés les voir ? Vous les avez regardés avec leurs turbans et leurs djellabas ? Vous voyez bien que ce ne sont pas des Français. Ceux qui prônent l’intégration ont une cervelle de colibri, même s’ils sont très savants. Essayez d’intégrer de l’huile et du vinaigre. Agitez la bouteille. Au bout d’un moment, ils se sépareront de nouveau. Les Arabes sont des Arabes, les Français sont des Français. Vous croyez que le corps français peut absorber dix millions de musulmans, qui demain seront vingt millions et après-demain quarante ? Si nous faisions l’intégration, si tous les Arabes et les Berbères d’Algérie étaient considérés comme Français, comment les empêcherez-vous de venir s’installer en métropole, alors que le niveau de vie y est tellement plus élevé ? Mon village ne s’appellerait plus Colombey-les-Deux-Églises, mais Colombey-les-Deux-Mosquées ".<br />
<br />
<b>Charles de Gaulle</b>Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-2153863958433668082015-11-15T05:37:00.002-08:002015-11-15T14:29:40.483-08:00Parisul e un alt Beirut<br />
La nici un an după Charlie Hebdo o altă tragedie loveşte nemilos Parisul. Autorităţile competente trebuie să explice cum a fost posibil să moară 129 de oameni şi încă 300 să fie răniţi ? Cum a fost posibil ca teroriştii să intre în Franţa cu portbagajul plin de armament ? Pentru mine explicaţia este una singură : politica greşită a Franţei şi a Uniunii Europene în ce priveşte emigraţia şi libera circulaţie. Numărul mare de musulmani care ocupă cartiere întregi în mai toate marile capitale occidentale. Libertatea de circulaţie ar trebui menţinută doar în interiorul frontierelor Europei şi doar pentru europeni. Dacă asemenea acte se repetă, ar trebui să se meargă in extremis până la expulzarea întregii populaţii musulmane din Europa şi în niciun caz la primirea unui număr enorm de noi refugiaţi din Siria, Irak şi Afghanistan, cum se întâmplă în prezent. Exodul se petrece tot din vina Occidentului şi Statelor Unite care au modificat echilibrul de putere în câteva state din zonă, în numele unei iluzorii democraţii de tip occidental, imposibil de aplicat unor populaţii, cu un mod de viaţă pe care noi ca europeni, nu-l înţelegem şi nici nu-l putem accepta. După 50 de ani trebuie să-i dăm dreptate generalului Charles de Gaulle care a afirmat că Franţa nu va putea să-i integreze pe musulmani şi că aceştia trebuie să rămână o minoritate, "altfel Franţa nu va mai fi Franţa". Şi Europa nu va mai fi Europa. Pentru edificare, postez separat textul cuvântării generalului de Gaulle şi mă gândesc la ce comentariu amar - privitor la falimentul şi lipsa de viziune a politicii franceze şi europene - ar fi făcut Emil Cioran dacă ar mai fi trăit.... Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-41543258817384058942015-01-08T11:59:00.003-08:002021-03-29T06:53:02.451-07:00Charlie Hebdo : băşcălie franţuzească versus fundamentalism arabCe s-a întâmplat în redacţia săptămânalului satiric Charlie Hebdo nu-i decât o continuare a atentatatelor de la 11 septembrie din Statele Unite. Începând de atunci lumea nu mai e sigură. Şi iată că băşcălia franţuzească se plăteşte cu sânge ! Dacă Franţa a primit atît de mulţi arabi ar fi fost normal să le menajeze şi sensibilitatea religioasă. În numele dreptului la exprimare liberă este batjocorit profetul Mahomed. Caricaturile ironizatoare au fost plătite foarte scump ! Cu 12 morţi şi 11 răniţi ! Omorâţi în centrul Parisului cu automate Kalaşnikov ! De arabi crescuţi şi născuţi în Franţa ! Aşa ceva era de neimaginat în 1991, anul când am vizitat Parisul pentru prima oară. Prilej de reflecţie amară, gândind cît de mult s-a schimbat lumea de atunci ! Şi gândind cum ar fi dacă profetul nostru Isus Cristos ar fi batjocorit într-un mod dureros pentru orice creştin. Noi cum am reacţiona ? Nu cu un Kalaşnikov, cu siguranţă. Dar asta nu înseamnă că am fi mai toleranţi. Un singur comentariu ar fi de făcut. Dacă băşcălia continuă atunci vor continua şi atentatele. Şi atunci una din două, cum ar fi spus Caragiale : ori Franţa expulzează toţi arabii şi băşcălia la adresa profetului Mahomed continuă netulburată, ori arabii rămân şi băşcălia încetează. Una din două.Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-3504349330497989632014-08-19T11:35:00.001-07:002014-08-21T11:46:08.784-07:00Conu' DinuA murit cel mai mare delapidator din istoria României postdecembriste : Conu' Dinu ! Mi-l amintesc prin 92'-93' cum mai galopa cu căluțul PL '93, lângă cel mai tare(ceanu) aliat liberal de astăzi al PSD. Cum mai galopau ei împreună căutând să umple desagii calului cu bani... și slavă Domnului că i-au umplut cu vârf și îndesat ! În comunicatul de la radio se vorbea despre preluarea controversată a Rafinăriei Petromidia, taman în timpul mandatului de președinte al Domnului Costică, alt mare păpușar care s-a declarat cu tristețe înfrânt de Securitate și mai târziu a devenit cel mai bun prieten al lui Dom' Neluțu, președintele moscovit și bolșevic... Și uite așa, cu un mic ajutor din partea prietenilor din partide, dar și a Securității, a ajuns Conu' Dinu cel mai bogat român și cel mai mare petrolist, mai ceva ca J.R.Ewing, cu diferența că acesta moștenise averea din familie. Cu siguranță, se poate spune acum, că el a fost doar un paravan care asigura banii necesari finanțării afacerilor politice și campaniilor electorale, dând cu dărnicie bani în stânga și-n dreapta, ca un fel de trezorier al partidelor. Și tot în comunicatul de la radio, președintele de onoare al PNL, îl deplângea pe marele său prieten și dispărut, autoexilat la Londra din pricini de boală și de familie. Pentru că din averea de 3 miliarde de dolari și ceva, au mai rămas doar vreo 250 de milioane, care vor fi tocați cu siguranță de aceeași îndurerată familie a "marelui dispărut". Și uite așa se stinse din viață cel mai bogat român, dintre cei 300 cei mai bogați români, prezentați cu mândrie într-o carte de ziarul Adevărul, unii dintre ei închiși prin bravul și curajosul efort al DNA (doar până după alegeri) și pe care din silă cetățenească nu-i mai numesc. Pentru că la ei sunt banii noștri, bani care ar fi trebuit să fie la bugetul statului, adică la Învățământ, Sănătate, Cultură, salarii și pensii, adica înapoi de unde au fost furați. Așadar nu pot să-i urez creștinește Conului Dinu țărână ușoară, ci doar bani grei... la ficat. Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-20299168871793273322014-02-09T11:16:00.002-08:002014-02-09T11:29:13.533-08:00Cum înțelege arta omul simplu de la țarăA.I.Kuprin, un scriitor rus uitat astăzi, povestește în schița " Greierele cel vesel ", publicată în anul 1910, cum " trei esteți , care căutam pe atunci frumusețea aristocratică , rafinată , în sunete, cuvinte și culori " : un pictor, un poet și un muzician, asistă într-un sat uitat de lume, la Sărbătoarea Crăciunului organizată la școala locală, printre momentele prezentate aflându-se în mod ironic și fabula " Greierele și furnica ", parcă o bătaie de joc la adresa celor trei artiști progresiști veniți tocmai de la Petersburg și aflați în postura greierului. Versurile cântate de corul școlii : " Ai cântat, îmi pare bine./ Acum joacă dacă poți, / Iar la vară fă ca mine...", prilejuiesc scriitorului o reflecție amară despre cum este înțeleasă arta de omul simplu de la țară : " Iată-ne, un mic grup de intelectuali, stând față în față cu un popor uriaș, cel mai misterios, mai măreț și mai asuprit popor de pe pământ. Ce ne leagă de el ? Nimic. Nici limba, nici credința, nici munca, nici arta. Poezia noastră i se pare caraghioasă, absurdă și de neînțeles, ca unui copil. Pictura noastră rafinată nu este pentru el decât o mâzgăleală inutilă și indescifrabilă. Căutarea de Dumnezeu și zidirea de Dumnezeu care ne preocupă pe noi, reprezintă o prostie pentru el, care crede cu aceeași sfințenie și în Sfânta Paraschiva și în Muma Pădurii. Muzica noastră i se pare un zgomot plictisitor. Știința noastră nu-i ajunge. Mintea noastră complicată i se pare caraghioasă și jalnică, lui, care cu atâta înțelepciune, răbdare și simplitate face să rodească natura cea aspră. Da. Ce-i vom spune în ziua teribilă a judecății acestui copil și fiară totodată, acestui înțelept și animal, acestui uriaș cu milioane de capete ? Nimic. Vom spune cu tristețe : "Eu cântam". Iar el ne va răspunde, cu zâmbetul viclean al țaranului : " Acum joacă dacă poți "...Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-67872497673776377182014-02-09T09:06:00.001-08:002021-03-29T06:49:14.476-07:00Despre cum poetul Virgil Mazilescu aruncă o carte prin geamÎntr-un interviu publicat în România literară nr.6, din 7 februarie 2014, poetul Ion Mureșan - laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu pe anul 2013, povestește cum Virgil Mazilescu aruncă prin geam volumul său de versuri " Cartea de iarnă ". Nefiind de față, scena îi este relatată de prozatorii Ioan Groșan ( în casa căruia s-a petrecut evenimentul ), Nicolae Breban și Dumitru Țepeneag, cel care a și coborât, și a mers în spatele blocului pentru a recupera cartea din " iarba udă "... Virgil Mazilescu, altfel un poet de excepție, consuma în epocă mari cantități de alcool, trăind dezamăgirea despărțirii de Rodica, marea sa iubire. Poetul a murit la 11 august 1984, pe când Rodica mai trăiește și astăzi... Este foarte clar că episodul respectiv a fost cauzat tocmai de consumul de alcool, la mare modă în perioada respectivă. Erau ultimii ani ai epocii de aur și poeți ca Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Traian T.Coșovei, Ioan Flora, beau pe întrecute, din disperare și plictis, dar și pentru că încercau să-și construiască un personaj, dacă poezia singură nu ajungea. Consumul de alcool ducea la tot felul de gesturi teribiliste, întocmai ca cel descris mai sus. După 1989, am cunoscut poeți din generația mea dar și mult mai tineri care beau cu aceeași pasiune și lipsă de măsură. Cu unii dintre ei mărturisesc că am băut și eu... De ce bea poetul român ? De unde această barbarie alcoolică de care este străin orice poet occidental sau american ? O întrebare la al cărui răspuns ar trebui să mediteze nu doar poeții.Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-49417061893939386402013-11-30T05:29:00.000-08:002013-11-30T12:14:42.158-08:00Dragă securistule, Dragă turnătoruleLa Târgul de carte Gaudeamus din acest an a fost lansat volumul “Dragul meu turnător” al filozofului Gabriel Liiceanu, apărut la Editura Humanitas. Prefaţa acestui volum mi se pare revelatoare pentru ce se întâmplă în societatea românească de astăzi. După evenimentele din Decembrie 1989, Securitatea, prima instituţie represivă a regimului Ceauşescu s-a adaptat din mers la noua realitate socială şi economică. Membrii ei, împreună cu activiştii fostului P.C.R. ocupând imediat posturile de conducere. <br />
Era eşalonul doi, eşalonul care până atunci trăise nevăzut în umbra puterii şi acum făcea un pas în faţă, ieşind la lumină. O lege a lustraţiei care i-ar fi împiedicat să ajungă la putere a fost adoptată la presiunea Uniunii Europene mult prea târziu şi a devenit ineficientă. Pornind de la conceptul de Glasnost (transparenţă) şi Perestroika (restructurare), lansat de Mihail Gorbaciov, noua putere decembristă condusa de Ion Iliescu, nu dorea decât aplicarea acestor principii - în fapt, nimic altceva, decât o cosmetizare a regimului, un comunism restructurat şi transformat într-un fel de socialism cu faţă umană, legat în continuare prin acelaşi cordon ombilical de Uniunea Sovietică. Desigur, ne-am fi spus tot tovarăşe, dar cu zâmbetul pe buze. A urmat înăbuşirea minerească a demonstraţiei din Piaţa Universităţii şi strigătul furios al lui Ion Iliescu : “Ce, îmi băgaţi sula-n coastă ?”, adresat lui Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu, care îi solicitaseră ca şi reprezentanţi din partidele lor, PNŢ şi PNL, să facă parte din noua structură de putere. În Uniunea Sovietică Mihail Gorbacoiv pierdea puterea şi era înlocuit de reformatorul Boris Elţin. În România, tovarăşii de ieri deveniseră peste noapte capitaliştii şi domnii de astăzi. Acum finanţeaza partidele, numesc liderii politici, manipulează prin mass-media şi deţin puterea economică. Datorită lor Romania arată altfel.<br />
<br />
“De ce arată România altfel ? nu este o întrebare deloc complicată, de fapt. România arată altfel pentru că vremurile noi au fost făcute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situaţie nouă ; de oameni crescuţi în cultul lui nimic sfânt şi cu o psihologie generalizată de câini pitbull : apuci şi ce-ai apucat nu mai laşi să-ţi scape din gură. De fapt, nu e nevoie de o mare forţă analitică pentru a înţelege că România tranziţiei s-a construit pe clanurile fostei Securităţi, adaptate rapid la o nouă conjunctură politică şi economică. A profita de incognito-ul în care lucraseră şi a ocupa în mod paşnic centrele de putere ale societăţii, mimând formele lor de funcţionare democratică şi deturnându-le fondul, iată formula simplă şi eficace adoptată de cei care, până în 1990, trăiseră în culisele puterii”, se arată în prezentarea cărţii. <br />
<br />
Dacă Gabriel Liiceanu ar fi luat atitudine împotriva regimului Ceauşescu, cu siguranţă ar fi făcut închisoare, dar am fi avut un dizident şi un lider de opinie de necontestat. Ar fi fost un Vaclav Havel român.<br />
Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-816594375653717142013-11-16T04:47:00.004-08:002013-11-30T10:54:18.282-08:00Portret de bibliotecarCorina este blondă, este micuță sau mignonă cum ar spune un francez. Corina crede în majestate, în monarhie și în lumea românească a satului de altădată. În normalitate, în România așa cum era în perioada interbelică. Am ascultat-o vorbind cu entuziasm despre satul românesc sau despre ce a mai rămas din el sub povara vremurilor. Corina a trimis un mesaj regelui. L-am citit și mi-au dat lacrimile. Oamenii ca ea pot schimba lumea. Lumea noastră românească pe care noi ne străduim din toate puterile să o facem urâtă. Corina vrea să o facă frumoasă și luptă pentru asta. Cu făptura ei mică îmbrăcată în blue jeans și ie seamănă cu Nathalie Delon. La gât poartă o monedă de argint de 100.000 de lei din anul 1946 ca pe un totem. Când stă cu capul așezat în poala bunicii pare un spic de grâu. Mi-a arătat obiecte vechi, cărți poștale din vremea bunicii pe care o venerează. Bunica din satul Crețeni. Bunica în casa căreia a organizat un adevărat muzeu. În micul ei birou de la bibliotecă a agățat un portret al regelui Mihai. Acesta este un portret de bibliotecar, dar și de etnograf, dar și de muzeograf și fotograf de artă. Aceasta este Corina Bedreagă.Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-27406449970669284162013-08-02T12:15:00.001-07:002013-11-30T11:10:25.630-08:00CorbeaCând m-a văzut prima oară a început să latre și să se agite neliniștit. Nu știa cu ce intenții am venit. Nu mă cunoștea. Pentru el nu eram decât un străin. A doua oară i-am aruncat o bucățică de pâine, tot încercând să mă împrietenesc cu el. A mâncat-o temător uitându-se la mine. Dar când am întins mâna să-l mângâi mi-a prins rapid degetele între colți, fără să mă rănească însă absolut deloc. Doar cât să-i simt forța și neîncrederea. Parcă a vrut să-mi spună : "Înca nu ești prietenul meu. Încă nu am încredere în tine". A treia oară i-am adus ceva mai multă mâncare : câteva oase și felii de pâine. Le-a mâncat imediat. Și iar am încercat să-l mângâi. Și din nou mi-a prins degetele între colți. La fel, fără să mă rănească. A patra oara n-am mai riscat și i-am aruncat de la distanță un biscuit. Și când mă așteptam mai puțin, a venit la mine și mi-a lins mâna recunoscător. A vrut parcă să-mi spună : "De-acum ești prietenul meu, pentru totdeauna !". Corbea nu este un om, dupa cum s-ar putea crede, având în vedere curajul și loialitatea de care dă dovadă, primind foarte puțin în schimb, ci doar un biet câine ajuns pe stradă și adoptat de o femeie miloasă care i-a devenit a doua stăpână. Ea mi-a povestit cum Corbea a omorât o vulpe care se furișase la curcile stapânei lui, fără să ezite nici o clipă. Domesticit din lup, în urmă cu aproximativ 15000 de ani, câinele a fost mereu lângă om, ajutându-l cu multă credință și generozitate. Paradoxal sau nu, datorită calităților lui extraordinare, eu cred că cea mai mare realizare a omului este câinele.<br />
<br />
Corbea a murit otravit, astăzi. Eu de dimineaţă i-am dat pâine, altcineva i-a dat otravă. Dramatic este că în România încă mai există oameni capabili să omoare un animal. Să-l lase mort, întins pe trotuar. Mă întreb în care ţară a Europei civilizate se mai întâmplă o asemenea barbarie. Şi răspund singur : în niciuna şi nicăieri, pentru că România nu face parte din lumea civilizată, să nu ne amagim. Două lucruri îmi vor rămâne în minte : privirea lui Corbea şi strigătul de durere al stăpânei lui : De ce oameni buni, spuneţi-mi ? ...". Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-33326071402563713922012-05-11T23:10:00.004-07:002013-11-30T10:54:18.279-08:00Herta MullerCu Herta Muller nu te joci ! A dovedit-o și întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român, când scriitoarea l-a pus la punct politicos dar categoric pe filozof. Răspunsurile sale tăioase și pline de umor erau punctate periodic de aplauzele publicului prezent în sală care a apreciat cu asupra de măsură, franchețea și onestitatea scriitoarei. Am văzut un Gabriel Liiceanu crispat, căutând cu disperare să argumenteze că și în România a existat opoziție anticomunistă...și imediat mi-am reamintit zicala românească "dacă tăceai filozof rămâneai...". Dar cine este Herta Muller ? Herta Muller este o scriitoare germană născută în România, stabilită în Germania din anul 1987 și laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Așadar Germania a luat premiul Nobel prin Herta Muller și nu România, cum greșit au afirmat unii comentatori. Nobel-ul Hertei Muller este și românesc doar din punct de vedere sentimental, având în vedere că scriitoarea s-a născut în România, a fost cetățean român și povestește în romanele sale experiența traumatizantă pe care a trăit-o față cu Securitatea lui Ceaușescu. Dar aici se termină orice altă asemănare. Herta Muller, nu este doar o mare scriitoare, ea este și un om cinstit și cu mult caracter, aflat departe de duplicitatea și prefăcătoria românească. Într-o țară civilizată precum Germania, Herta Muller este o comoară națională. În România, unde atitudinea ei deranjează, nu este nici măcar un etalon al curajului civic. Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-9280048618073356012012-03-30T12:11:00.004-07:002013-11-30T10:54:18.284-08:00Gheorghe Petre - GovoraPărintele Gheorghe Petre - Govora a murit în ziua de 2 martie. Pe 4 martie a fost înmormântat în cimitirul satului Govora, care se află pe strada Eroilor, fostă "Mahalaua Mare". Slujba de înmormântare a stârnit mânia presei vâlcene de scandal, care de fapt, l-a atacat pe PS Gherasim, Episcopul Râmnicului...cum că ar fi împrumutat în 1984, anul când s-a urcat pe scaunul episcopal, o sumă mare de bani de la răposat, pe care a uitat să i-o înapoieze... Nici o vorbă despre meritele ilustrului dispărut, despre activitatea sa de preot și arheolog, sau despre Muzeul de arheologie, artă religioasă și carte veche din Băile Govora. Doar lături, pe care părintele nu le merita într-o asemenea zi... Intrând în cimitir, m-am gândit că majoritatea celor înmormântați acolo, au fost conduși pe ultimul drum de părintele Gheorghe Petre, în cei 52 de ani de preoție, dintre 1931 - anul în care primește Parohia Govora Sat și 1993 - anul când se pensionează. Puțini preoți se pot lăuda cu o asemenea performanță ! Nimic din toate acestea nu se regăseau în acel articol de ziar. Nimic din harul și înțelepciunea sa. Din umorul cu care mi-a răspuns, atunci când i-am reamintit de festivitatea pe care ne gândisem să o organizăm la împlinirea vârstei de 100 de ani : "Nu știu dacă mai țiu atât...". Și a ținut aproape 102 ani ! Acum, de câte ori trec prin intersecția de la Govora Sat, îmi reamintesc cu nostalgie vizitele pe care i le făceam periodic în ultimii săi ani. Și mă gândesc că părintele Gheorghe Petre s-a mutat definitiv din casa de pământ, în casa din ceruri, pentru că de la o vreme încoace nu-l mai găsesc acasă...Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-76319275320454584682010-04-28T12:34:00.000-07:002013-11-30T11:12:40.761-08:00Gânduri pentr-un ochi de sticlă IVMonica. O văd aşezată pe scaunul din dreapta barului, la o masă, tot socotind la un calculator de buzunar. O văd aplecată peste volan, în noaptea în care m-a dus cu maşina. Îi văd genunchiul dezgolindu-se când piciorul apasă frâna sau acceleraţia. Şi sunt disperat, îmi dau seama, că nu am mai multe amintiri cu ea. Şi Vasile :" S-a tot plâns că o doare capul. A avut o tumoare pe creier. Doar o lună a durat. Am înmormântat-o pe 27 septembrie 2007 - dacă-mi amintesc bine, la cimitirul din Bujoreni, Gura Văii ". Mă întreb cum a suportat durerile, cum s-a împăcat cu gândul morţii, o femeie atât de tânără. Pentru că ştia că va muri. Acum când scriu, au trecut şase luni. Monica Condeci.<br />
<br />
* * * <br />
<br />
Cu Alexandra, la Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007, în Piaţa Mare. Obişnuiţi cu Govora noastră părăsită şi ruinată, rămânem uimiţi de frumuseţea din jur şi nu ştim la ce să ne mai uităm prima dată. Ne simţim ca " Alice în Ţara Minunilor ". Pe scena din mijlocul Pieţii tocmai are loc un concert. Ne retragem lângă zidul Muzeului Brukenthal şi sunăm acasă . În asemenea situaţii, telefonul mobil se dovedeşte foarte util. Prin bunăvoinţa unui prieten profesor, locuim în camera de oaspeţi a Colegiului Textil. Camera are două paturi şi e mică cât o chilie. Alexandra se şi gândeşte la mansarda lui Cioran. În compensaţie parcă, camera de baie este enormă. În chilia noastră ne retragem seara obosiţi, după ce bântuim toată ziua prin Sibiul vechi, prin Piaţa Mică şi Piaţa Mare, dar şi prin locuri care nu au fost renovate şi nu sunt trecute în ghidurile turistice.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
A doua zi vizităm Muzeul Brukenthal. Două ore şi jumătate parcurgem sălile preocupaţi să nu pierdem nimic. O nostalgie de neoprit mă cuprinde în faţa unui timp care a trecut demult, văzând portretele nobililor de odinioară executate în mărime naturală. Din galerie nu lipseşte portretul baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, colecţionar şi proprietar al castelului, căsătorit cu fiica primarului Sibiului. Prin testament a deschis castelul publicului pentru vizitarea colecţiilor. Din păcate, în afara tablourilor, doar câteva piese din mobilierul original al castelului au supravieţuit oamenilor şi vremurilor. Cât despre colecţia numismatică care numără mai bine de 20.000 de piese, doar o mică parte este expusă în vitrinele muzeului, restul intrând în patrimoniul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Sibiu. La etaj, în câteva săli, sunt expuse medalii jubiliare de aur, din perioada Imperiului Habsburgic, într-o stare excepţională de conservare. <br />
<br />
* * * <br />
<br />
Seara, în Piaţa Mare, concert Jethro Tull, cu un Ian Anderson în mare formă, în ciuda vârstei care se vede din plin.Reuşesc din întâmplare să-l fotografiez, back stage, în momentul în care soseşte la concert. Are şi el, o frumoasă şi venerabilă chelie, spre mândria mea. În rest, aleargă pe scenă, sare, cântă la flaut, stând în faimoasa lui poziţie, timp de două ore, spre entuziasmul şi delirul publicului şi al … Alexandrei ! Eu mă păstrez într-o stare de entuziasm reţinut, potrivit vârstei şi împrejurărilor, visând la adolescenţa mea rebelă, când ascultam şi Jethro Tull, dimpreună cu Beatles,Yes, Genesis, Chicago Transit Authority, King Crimson, Carpenters sau Rolling Stones, dar mai ales şi mai ales, înainte de toţi şi de toate Led Zeppelin, trupa al cărui fan fidel am rămas. Recunosc câteva din vechile piese Jethro Tull, cântate astăzi la Sibiu, deşi doar Anderson a mai rămas din componenţa originală .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
În ultima zi a scurtului nostru voiaj în Ardeal, plecăm spre Răşinari, loc sacru pentru Alexandra .Este emoţionată şi concentrată, calcă ca pe Acropole şi mă grăbeşte să găsim cât mai repede casa lui Cioran. Casa arată aproximativ aşa cum era, când acolo locuia familia lui Cioran. Numai că acum este locuită de viceprimarul Răşinariului. Nici vorbă de vreo casă memorială, care de altfel nici nu i-ar fi plăcut lui Cioran. Ba cred că ar fi detestat ideea de muzeu personal. Să expui durerea, singurătatea, disperarea şi eşecul. Spre amuzamentul nostru găsim şi o firmă pe care stă scris cu majuscule " PENSIUNEA CIORAN ". Mă întreb cât din spiritul lui Cioran mai există astăzi în Răşinari. Cât timp căutăm un răspuns, ne fotografiem în faţa casei, în spatele casei, Alexandra lângă bust, amândoi şi în fundal Coasta Boacii. Ajungem şi în biserica unde a slujit ca preot paroh, tatăl lui Cioran. Aşezaţi în strană ascultăm cuminţi explicaţiile preotului.Mă întreabă despre Govora şi despre Părintele Gheorghe Petre. Casa memorială Octavian Goga nu se poate vizita, este cumplit de cald, suntem obosiţi, luăm o sticlă de apă minerală şi câteva roşii de la un localnic şi cu un tramvai hodorogit plecăm înapoi spre Sibiu.Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-67881447022447999242008-08-18T00:39:00.000-07:002013-11-30T11:41:44.491-08:00Gânduri pentr-un ochi de sticlă III<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgmyyLlVVDyh9Faz7-wazVpoisRDjpv8ADIBgxOB7cs3VvHAbkyXJqC1gacSAoeg9fhXSg-Py9TgfKFizpH7WoayEXabx-_QWCoGlF1gp7m8JXxUYloYWNzinmgrP9WO3QtA-wLpUIONs5V/s1600-h/America_1.jpg"><img style="display:block; margin:0px auto 10px; text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgmyyLlVVDyh9Faz7-wazVpoisRDjpv8ADIBgxOB7cs3VvHAbkyXJqC1gacSAoeg9fhXSg-Py9TgfKFizpH7WoayEXabx-_QWCoGlF1gp7m8JXxUYloYWNzinmgrP9WO3QtA-wLpUIONs5V/s320/America_1.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5235760056710464738"/></a><br />
Jason Keever, un american de 25 de ani, proaspăt ”aterizat ” la Bucureşti, fost asistent de producţie la două filme ale lui Steven Spielberg, a început prin a face reportaje de ştiri, la un post local din Carolina de Nord .Mărturiseşte într-un interviu, că s-a plictisit foarte<br />
repede, deoarece în Carolina de Nord, în afara unor ştiri “cu atacuri de pisici turbate şi interviuri cu oameni care le omorâseră cu lovituri de mătură”, nu se întâmplă nimic .Ar fi vrut să lucreze pentru CNN, sau un alt post mare .Acolo sunt adevăratele ştiri…De unde se vede că americanii, nici după 11 Septembrie 2001, nu s-au săturat de “ întâmplări senzaţionale “ .După atâta violenţă, de care sunt pline marile oraşe americane, după atâtea atentate, explozii şi războaie de toate felurile, de care lumea de astăzi e plină, ce bine că mai există şi locuri liniştite, cum e Carolina de Nord, unde nu se întâmplă nimic ! <br />
<br />
* * *<br />
<br />
Cu Alexandra, ” în pelerinaj “, la Rm.Vâlcea, “ unde odată m-am născut “…Trecem linia ferată, încercând să găsim str.Libertăţii şi casa de la nr.34, unde am locuit încă de la naştere, adică între 1961 şi 1969 .Dar vechea stradă parcă a dispărut ! Peste tot sunt blocuri şi nu mai recunosc nimic din ce era odată…Şi după aproape o oră de colindat fără rost, răstimp în care ne enervăm şi ne obosim peste măsură, un bătrân lămureşte cauza neputinţei noastre .Capătul străzii dinspre linia ferată a dispărut acoperit de blocuri .Mai există doar jumătate din vechea stradă .Doar atât a supravieţuit oamenilor şi vremurilor .<br />
La fel s-a întâmplat cu întreg oraşul vechi…Ajungem şi în porţiunea rămasă din vechea stradă Libertăţii .Ciudat, nu recunosc nimic .Mă plimb agitat şi fără rost, în sus şi-n jos cu Alexandra după mine, încercând probabil să par de-al locului…Inutil orgoliu .Unde e strada copilăriei mele ? Unde sunt casele cu grădini în faţă ? Şi unde sunt amicii mei de joacă ? Unde-s nenea Cimpoeru, tanti Aurica, familia Buduleci ? Unde e Sonia, fiica lor căsătorită şi stabilită la Constanţa, care mi-a lăsat toate cărţile ei de poveşti, de când era mică ? Aşa am învăţat să citesc .Unde e albina care m-a muşcat de picior, în grădină la tanti Aurica ?<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Ce facem noi aici pe Pământ ? Cel mai bun răspuns la întrebarea asta l-a dat un englez ( într-un film englezesc , desigur ) : aşteptăm cioclul şi pietrarul, în ordinea asta !<br />
Sau cum spune Florin Iaru într-o poezie de-a lui : “ pietre tombale, păsări cântătoare şi biografii romanţate “…<br />
<br />
* * * <br />
<br />
Nu cred în Sfinţii cu tub digestiv.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Zilele oraşului Băile Govora şi Florile Govorei, ediţia XXXVII – a, 22-23 iulie 2006, o manifestare tradiţională, rămasă din perioada comunistă şi perpetuată fără rost până astăzi, pentru că altceva mai bun nu s-a găsit şi pentru că tot foştii comunişti conduc . Petrecerile şi mesele se ţin lanţ .Primarul este lăudat de toate oficialităţile prezente, lucru care nu pare să-i displacă deloc .Ba din contră, se laudă şi singur ! Aşa a făcut şi Constantin Petraru, primar timp de zece ani .Întocmai aşa ! Mesele şi petrecerile s-au ţinut lanţ, cu cele mai diverse ocazii .A construit noua Primărie, câteva blocuri, dispensarul .La mulţi le-a dat de lucru .Şi tot nu l-au mai votat .Astăzi nimeni nu mai aminteşte de el .În afară de familie, nimeni nu-i aprinde nici măcar o lumânare .Aşa va păţi şi actualul primar când nu va mai fi în funcţie .Sic transit gloria mundi .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
3 august 2006 .Ziua mea de naştere .Împlinesc 45 de ani .Chef mare ! Două lucruri am simţit dimineaţa, când m-am trezit din mahmureală : izul persistent al muştarului de la micii mâncaţi peste noapte la cârciumă şi bunătatea lui Cătălin Şefănescu .Un om beat simte orice răutate, la fel ca un câine în care dai cu piciorul .Am reuşit să supăr din nou pe toată lumea, dar nu şi pe el .E greu să fii mereu un om bun, pentru că trebuie să ai un suflet bun .Nu ştiu cum dar el reuşeşte !<br />
<br />
* * * <br />
<br />
21-22 august 2006. După 3 ani de absenţă sunt din nou la Bucureşti, dar de data asta, împreună cu Alexandra, însoţitorul ideal în toate pelerinajele mele prezente şi viitoare. Alexandra, un bun companion şi un vesel tovarăş de călătorie. Altfel doar când este foarte obosită, începe să se smiorcăie : ba îi e sete, ba îi e foame, ba nu ştie ce-ar mai vrea, dar sunt doar nervi pur şi simplu. Atunci iese la iveală copilul din ea. Dar în privinţa asta nu-i mare diferenţă între noi doi. Bucureştiul este învăluit de o căldură teribilă care înmoaie asfaltul şi soarele îţi străpunge parcă direct creierul. Adică 38-40 grade Celsius şi noi alergăm pe străzi, cu bagajul agăţat de umeri, ca nişte cai de povară. Dar asta nu ne împiedică să fim veseli şi câteodată chiar să râdem în hohote, simţindu-ne tare bine, deşi suntem doar nişte turişti de conjunctură. După o dimineaţă petrecută la Audionova, alergăm să găsim Facultatea de Medicină unde Alexandra va da examen peste 2 ani. Deocamdată ne fotografiem plini de entuziasm în faţă, având în fundal statuia<br />
impunătoare a lui Carol Davila. Apoi, cum până la examenul de admitere mai e destul timp, bântuim în voie prin interior, dar ne şi odihnim, bucuroşi să scăpăm de vipia <br />
de-afară. <br />
<br />
* * *<br />
<br />
A doua zi o luăm de la capăt, cu o nouă zi-spital. Stăm la Spitalul Panduri până la ora 13, aşteptând cuminţi să ne vină rândul, la cozile din faţa uşilor diverselor cabinete, unde lumea se înghesuie în picioare, doar o intra ceva mai repede, în loc să rămână fiecare liniştit pe banchetă până îi vine rândul. Nerăbdare tipic românească, plină de şmecherie dar şi de nervozitate, cu siguranţă îndelung exersată, pentru că unora le reuşeşte. Intră în cabinete repede şi pleacă la fel de repede. Numai noi oameni cinstiţi, ducem cu amar coada până la capăt. Dar cum în România de astăzi cu cinstea nu ajungi departe, plecăm ultimii, pregătiţi să dăm piept cu arşiţa de afară. Din cauza ei renunţ să mai vizitez Muzeul Filatelic, spre bucuria Alexandrei. În schimb batem străzile obosiţi dar fără griji şi până la urmă minunea se întâmplă. Găsesc într-un anticariat, destul de multe cărţi poştale vechi cu Băile Govora, din care şi cumpăr câteva.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
23 august 2006. Suntem la Piteşti, oraşul unde în 1905 s-a născut bunicul meu. Căutăm cimitirul catolic. În 1908 aici a fost înmormântat străbunicul Dolfi Carol. Dar surpriză, în spatele zidurilor găsim un vechi cimitir evreiesc, ’’ administrat ‘’ şi păzit cu străşnicie de un ţigan. O plapumă întinsă la soare pe grilajul unui mormânt şi puradeii alergând şi jucându-se în faţa mormintelor pe care este săpată steaua lui David. Ne gândim cu umor că şi ţiganii şi evreii, au fost două minorităţi greu încercate de istorie. Aşa că situaţia din cimitir se potriveşte situaţiei din realitate. Nu suntem lăsaţi să vedem cimitirul. Ţiganul ajuns paznic la evrei se opune categoric. ‘’ Nu e voie ! ‘’zice. Şi ca să fie mai bine înţeles, ne barează trecerea cu braţul lui tatuat. Cu acelaşi braţ, ne arată direcţia unde s-ar găsi cimitirul catolic. Dar când ajungem avem o nouă surpriză. Suntem în faţa cimitirului armenesc ! Neştiute sunt căile Domnului ! De data asta suntem lăsaţi să vedem cimitirul, curat şi bine îngrijit. De aici suntem îndrumaţi la biserica catolică. Ajungem sleiţi de puteri, pentru că este la fel de cald ca în Bucureşti şi în plus nu avem unde să lăsăm bagajele. Preotul este foarte amabil, intrăm în casa parohială şi căutăm în registrul pentru morţi pe anul 1908. Numele străbunicului meu nu figurează. Misterul se lămureşte abia când îi spun preotului că în certificatul de deces era trecut ca fiind de religie luterano-catolică. Neştiinţa şi confuzia celui care l-a scris. Eu tot timpul crezusem că străbunicul a fost catolic. Dar sunt două confesiuni diferite. Luteranii erau protestanţi şi n-aveau ce să caute în registrele catolicilor. Dacă străbunicul ar fi fost catolic, cu siguranţă i-am fi găsit numele în registru, ne spune preotul şi ne îndrumă spre biserica adventistă. Când ajungem găsim o frumuseţe de biserică nouă-nouţă. Un domn care locuieşte în aceeaşi curte şi care este şi el adventist, ne îndrumă spre o veche casă de rugăciuni, care se găseşte vis-à-vis de poşta veche şi care ar fi aparţinut luteranilor, nu înainte de a ne dărui două broşurele şi a ne spune să le citim cu atenţie, pentru că vine sfârşitul lumii…<br />
Ajungem şi la casa de rugăciuni. Curtea este plină de bălării. Pe uşa din faţă un grilaj cu lacăt. Totul pare uitat şi părăsit de o sută de ani. La fel şi străbunicul nostru. O doamnă care locuieşte în curtea din spate, ne spune că în trecut, clădirea plus anexele, au fost proprietatea bisericii evanghelice. După 1990, sala din faţă a fost închiriată pentru rugăciuni bisericii adventiste. La fel cu părintele, ne spune că vechile morminte ale catolicilor şi poate şi ale luteranilor s-ar găsi în partea veche a cimitirului ortodox. Dar noi nu mai avem răbdare şi nici timp. Plecăm şi pe drum îmi amintesc versul atât de frumos şi atât de adevărat pe care Emily Dickinson l-a scris : “ After a hundred years / Nobody knows the place…” <br />
Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-34578484858280239552008-08-18T00:34:00.000-07:002013-11-30T12:03:41.556-08:00Gânduri pentr-un ochi de sticlă II<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiH0yePe5uOq-zhjErAadwrdiplG-ehEMrkLEo63Re66E_nLulDH6jZu6MRJs1HE5J8xg-X_jsubMCmyRzwrrf4hsDxK1XYLya6OmRqIVtZs2ZjB7DJBMQJMi0QANJ0Y29b7DyDOcnie6fn/s1600-h/Valentin+masina.jpg"><img style="display:block; margin:0px auto 10px; text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiH0yePe5uOq-zhjErAadwrdiplG-ehEMrkLEo63Re66E_nLulDH6jZu6MRJs1HE5J8xg-X_jsubMCmyRzwrrf4hsDxK1XYLya6OmRqIVtZs2ZjB7DJBMQJMi0QANJ0Y29b7DyDOcnie6fn/s320/Valentin+masina.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5235759122875674178" /></a><br />
Cu Felix Sima, într-o cârciumă murdară din Ostroveni, bem amândoi vodcă românească ieftină, din sticle de “ Frucadă “, pentru că nu au pahare . Terminăm banii şi când să plecăm, găsesc în noroiul de sub masă trei bancnote de 50 de lei şi bem până se închide.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Telefon de la Cristinescu. A fost la Oradea în tipografie şi şi-a corectat manuscrisul. Cartea urmează să intre sub tipar şi ar fi posibil să apară în luna aprilie, dar nu are copertă.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Îi telefonez lui Florin Iaru timp de două săptămâni şi acasă şi la editură, fără să reuşesc să-l găsesc. Las numărul meu de telefon peste tot. Nici un semn .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Îi telefonez lui Ion Stratan la “ Contrapunct “. Îmi spune că s-a văruit în redacţie şi nu-mi găsesc manuscrisele. Să trimit altele şi cât mai repede. Şi asta se întâmplă după ce-am aşteptat un an, adică exact din februarie ’90 .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Orice interviu este un interogatoriu. Întrebări insistente şi reflectoare puse în ochi, întocmai ca la poliţie.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Cioran a scris să-şi întreţină depresia. Noi îi citim cărţile din acelaşi motiv .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Dacă nu ar fi Alexandra şi cele câteva cărţi de poezie pe care le-am scris şi publicat, aş crede că mi-am ratat viaţa. Aşa mai există o speranţă. Deşi Cioran a spus: “A-ţi rata viaţa înseamnă să te faci poet – fără a avea nevoie de talent “.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Într-una din scrisorile către Friedgard Thoma, Cioran mărturiseşte că ar fi vrut să-şi îngroape capul pentru totdeauna sub fusta ei. Pentru o clipă, toată gândirea lui, prizoniera unei vulve, fie ea şi ariană .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Odată cu vârsta, dorinţa sexuală din ce în ce mai absentă şi neliniştea absenţei ei din ce în ce mai mare .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
O instituţie îl susţine pe Iisus – Biserica. Cine ştie dacă în absenţa ei nu ar fi fost demult uitat !<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Universul – accident sau creaţie ? De fapt singura întrebare care contează .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Două lucruri am realizat plecând în America. Am scris o carte şi am scăpat de o obsesie. “ Ai venit mai târziu cu o sută de ani, mi-a spus D-na Fisher, aici nu mai e nimic de colonizat “. Are peste o sută de pisici pe care le hrăneşte din pensia ei. Sunt peste tot : în casă, în curte şi în hambar . “ Lasă-le în pace şi nu te mai mira atât, spre deosebire de oameni măcar ele sunt recunoscătoare ! “ .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Cele 190 de exemplare din “ Lumea de ipsos “ au sosit de la editură, ambalate într-o cutie de Muscat Ottonel, 4 x 3 litres bag in box, Val Duna Edition. Emoţionat, am coborât scările poştei, purtând cutia pe umăr. M-am oprit cu Mihaela, la băncile de lângă chioşcul de ziare. Acolo am desfăcut cutia şi am răsfoit primul exemplar. Depusă la “ Cartea Românească “ pe 30 mai 2001, apare abia acum în octombrie 2005, la Editura “ Ex Ponto “ din Constanţa, printr-o intervenţie prietenească, după 4 ani de aşteptare deznădăjduită şi cereri de sponsorizare, depuse la toate băncile şi societăţile de asigurare din lume, fără nici un rezultat. Şi după ce am scris doi ani, şi-am aşteptat alţi patru, iată ce lipsit de glorie se termină totul. Pe o bancă, aşteptând o maşină, să pot duce pachetul acasă .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Cu Alexandra, în plimbare la şcoala veche, urcăm drumul îngust, asfaltat, străjuit de stejari bătrâni . Drumul care pare că nu duce nicăieri. Parcă e un drum iniţiatic, parcă am regăsit “ cărarea pierdută “. Dar curând apare în depărtare clădirea şcolii şi misterul se risipeşte. N-am regăsit nici noi “ cărarea pierdută “ .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Mult timp, America a avut pentru mine, chipul şi asemănarea unei monede de 25 de cenţi, pe care o primisem din greşeală,ca rest la cinematograf. Era singura bucăţică reală dintr-o Americă, la care visam, şi pe care o întâlnisem doar în filme şi în romanele lui Fenimore Cooper şi Karl May. Dar într-o zi am pierdut moneda. Atunci s-a terminat şi adolescenţa mea rebelă şi aventuroasă .Intram deja într-o altă vârstă. Romanele cu indieni şi cowboy rămăseseră uitate pe raft .<br />
<br />
* * * <br />
<br />
Ce frumos miroase creionul de rimel al lui I.U., în baie, dimineaţa !<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Emisiune comemorativă despre Marin Preda, la radio .Vorbesc câţiva scriitori şi la sfârşit vocea lui. Şi în tot acest timp I.U. se priveşte cochet în oglindă .<br />
<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Îi arăt lui I.U. poezia pe care am scris-o pentru ea . Nu este deloc impresionată. De fapt în căminul ăsta de nefamilişti, majoritatea ingineri textilişti, nimeni nu se omoară cu literatura. Cu poezia nici atât. “ Tu eşti poet pentru tine şi pompier pentru ţară ! “ zice I.U. “ Tu eşti poet dar nu te porţi ca un poet ! “ zice Mihaela. Eu sunt doar un contemplativ dezamăgit .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
După ce i-am spus ora, ziua, luna şi anul în care m-am născut. După ce mi s-a uitat în palmă şi mi-a mai pus alte câteva întrebări, o damă mi-a spus că într-o existenţă anterioară, am fost doamnă de companie la curtea regelui Angliei, pe la 1460. Adică exact în anul când a fost omorât Richard, Duce de York şi Henric al Vl – lea era rege. Deşi nu cred în reîncarnare, un lucru e sigur : aş schimba oricând existenţa mea actuală cu aşa-zisa mea existenţă anterioară .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Primesc în sfârşit o scrisoare de la domnul C.P., un pasionat filatelist, de la care am achiziţionat câteva frumoase cărţi poştale Băile Govora. Îmi scrie că a fost operat de pancreatită şi e foarte slăbit. Nimic despre filatelie, pasiunea noastră comună. Nimic din umorul pe care-l aveau altădată scrisorile lui. Departe sunt toate acum. Scrisul e tremurat şi simt printre rânduri neliniştea şi teama de moarte.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Din salonul 10, de la Chirurgie, după ce se stingeau toate luminile, vedeam printre frunzele cireşului de lângă geam, cum rămânea aprins toată noaptea în corpul de vis-à-vis, doar un ecran de computer .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Înainte de a muri, bunica l-a rugat pe tata, să o ducă până la fereastră, “să mai vadă lumea o dată “. De teamă să nu-i facă rău, tata nu a dus-o. Cu câteva zile înainte de a muri, tata i-a cerut mamei mele, un păhărel de ţuică. De teamă să nu-i facă rău, mama nu i-a dat .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Vis. 6 dimineaţa, 18 iulie 2006. Sunt într-o curte interioară şi încerc să ies în stradă. Pe drum, trec printr-o clădire pustie, aflată în construcţie. La capătul unui coridor mă aşteaptă un bărbat înarmat cu o bucată de lemn. Îmi dau seama că vrea să mă jefuiască şi o pornesc grăbit înapoi. Dar n-am scăpare. Mă ajunge din urmă şi mă duce pe un coridor, de data asta foarte circulat. Multă lume trece în ambele sensuri. Pare un coridor de judecătorie. Lângă unul dintre pereţi, mese şi o bancă lungă. Acolo mă obligă să mă aşez şi să scriu o declaraţie, pe care mi-o dictează, cum că-i las tot ce am la mine. Seamănă cu o arestare, deşi ştiu că sunt nevinovat. Nu departe de mine, la altă masă, alt gardian şi altă victimă care îşi scrie declaraţia. Între timp, probabil ca să mă înspăimânte, gardianul meu se crestează cu repeziciune, în gură şi pe faţă, cu lama unui cuţit. Curând, faţa i se umple de dungi sângerii. Mă trezesc înfricoşat şi bucuros că totul nu e decât un vis, şi mă gândesc la Josef K. pe care “ îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat .” <br />
<br />
* * *<br />
<br />
Alexandra vorbeşte cu mine la telefon, dar nu cum vorbeşte de obicei, adică “ tati, să-mi aduci ceva, o gumiţă…”. Acum pronunţă cuvintele într-un fel ciudat, de parcă vorbeşte o limbă pe care numai ea singură o ştie. Când o întreb, îmi spune că vorbeşte în limba română. Insist să-mi spună ce limbă, ce joacă nouă mai e şi asta ? “Joaca de-a franceza !”, spune …<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Nimic nu se întoarce înapoi… Alejandra Vidal Olmos înaintând încet, în spaţiul dintre maşinile încremenite, pachiderme moarte. Prin fabrica plină de şobolani, prin fabrica asta care astăzi nu lucrează. Alejandra Vidal Olmos care s-a sinucis dându-şi foc, după ce şi-a împuşcat tatăl, undeva la Buenos Aires, în anul 1955. Despre ea, Sabato a scris o carte. Şi cartea a apărut în 1963 şi a stârnit scandal .Şi te întrebi cum arăta şi cum obişnuia să se îmbrace, şi cum a ars ca o torţă vie în noaptea halucinantă a Buenos Aires-ului, Alejandra Vidal Olmos. Şi e ca atunci sub prelata camionului militar, într-o vară, când te gândeai la Catinca Ralea, despre care Valentin Lipatti spunea că la 18 ani era superbă, purta o fustă în carouri, şi tocmai se întorsese din Statele Unite, unde terminase liceul .Placa albă de la cimitirul Bellu şi cei patru boboci roşii de trandafir, pe care i-ai găsit la mormânt . <br />
Şi te gândeşti la fostele tale iubiri care acum au bărbaţi şi copii. Şi te gândeşti la Alexandra, fetiţa ta, care mâine împlineşte trei luni .La mirosul ei de copil, de lapte. Fotografii cu fotbalişti, decupate din reviste şi lipite pe vestiare. Şobolanul mort, pe care la întoarcere, îl găseşti în mijlocul aleii. Şi te gândeşti la bătrâna de 82 de ani, care stă în pat şi citeşte romane, din care poate nu mai înţelege nimic. Cuprinsă de un fel de resemnare, de un fel de teamă. Are 82 de ani şi priveşte tot timpul uşa. De parcă aşteaptă să se întâmple ceva care să-i lămurească sensul existenţei. Şi nu se întâmplă nimic. Ce ar putea să spună despre lucrurile pe care le trăieşte în fiecare zi, mereu aceleaşi, fără încetare. De zece ani e imobilizată în pat. Priveşte tot timpul uşa. Are 82 de ani şi ştie că va muri. Nimic nu se întoarce înapoi … <br />
<br />
* * *<br />
<br />
Visele vechi. Iluziile. Amintirile din prima copilărie, imagini disparate, din ce în ce mai fărâmiţate şi mai greu de reconstituit. Copilăria. Adolescenţa. Silvia, iubirea din clasele primare. Străzi, clădiri în care am locuit şi care acum nu mai sunt. Oameni pe care i-am cunoscut şi care acum nu mai sunt. Viaţa atâta câtă a fost. Nimic nu se întoarce înapoi…Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-18869995592570243172008-08-18T00:30:00.000-07:002013-11-30T11:36:28.155-08:00Gânduri pentr-un ochi de sticlă<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgbyrB4phcgdM7kXKHH4f-2kvS0K6uQ6e3yU6gI7FW9W9GxXNtz24Xb0fE4qENv3xX-IsDCNO0NaCl2jsWD8Ie9wswFbArUEyrSyeusz0aUtrLgLEO-PQ4HHaZ_Z8uqPS3W1fXdKzzTVTPd/s1600-h/America_2.jpg"><img style="display:block; margin:0px auto 10px; text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgbyrB4phcgdM7kXKHH4f-2kvS0K6uQ6e3yU6gI7FW9W9GxXNtz24Xb0fE4qENv3xX-IsDCNO0NaCl2jsWD8Ie9wswFbArUEyrSyeusz0aUtrLgLEO-PQ4HHaZ_Z8uqPS3W1fXdKzzTVTPd/s320/America_2.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5235760411451507906" /></a><br />
Îi fac un jurnărel Alexandrei, pronunţă cuvintele absolut delicios, e o iubire.Citesc Carson McCullers-Inima-i un vânător singuratic, a publicat romanul în 1940, când avea doar 23 de ani şi era eleva unei şcoli de muzică din New York. Din decembrie 1989 n-a mai citit decât ziare şi reviste şi rar câte-o carte de versuri .În autobuzul de pe Platformă eu singur citind “ România literară “.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
“ Tandemul “ pleacă la tipar fără copertă .Renunţ la ceasul meu electronic din cauza brăţării metalice, mi-a distrus manşetele la toate cămăşile, şi-mi iau ceasul de buzunar pe care l-am luat de la EL, un Fleurier Watch elveţian care are zgâriat pe capacul interior 1936 Nicoară Voineşti Muscel. Am vrut cu orice preţ un obiect care I-a aparţinut. Acum m-am liniştit, mi-a trecut, gata .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
De ce mai scrii ? Ce se mai poate scrie după Nichita, m-a întrebat Dora, atunci când mi-a citit o noapte întreagă din poeziile de dragoste pe care Nichita le-a scris pentru ea .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Întind mâna, iau din raft “ Biblioteca din Nord “ şi o mai citesc o dată. A murit Aurel Dumitraşcu .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Mihaela îmi cumpără o cămaşă şi un pulover, ea mereu,mereu se gândeşte la mine . La 21,30 telefonez lui Florin Iaru, îmi spune că mai are de lucru vreo două zile la copertă. Alexandra obsedată de “ My bunny is over the ocean “ din care mă pune să-i cânt refrenul până când obosesc .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
N-am reuşit să fac rost de “ România literară “, citesc câteva numere mai vechi .Seara, telefon de la Cristinescu, nelinişte în legătură cu “ Tandemul “.Anunţatul serial Led Zeppelin de la TV, câteva coperte de discuri, comentariul suprapus peste secvenţe din<br />
The Song Remains the Same – filmul concertului de la Madison Square Garden şi în final Stairway to haven . Totuşi câteva secvenţe inedite cu John Bonham dansând singur într-un interior, luminat doar de lampa de pe o noptieră . Adică mult mai puţin decât mă aşteptam. <br />
<br />
* * *<br />
<br />
Dimineaţa, ploaie liniştită de toamnă, frunzele galbene s-au lipit de asfalt, pădurea a devenit ruginie. Şi-mi amintesc fără să vreau, pădurea nord-americană care apărea pe vechile pachete de ţigări LM superlong, pe care le fumam în adolescenţă…<br />
<br />
* * * <br />
<br />
La 11,30 telefon de la Felix Sima, dialog scurt, cu multe pauze, pare că nu e în toane bune.Îmi spune că pleacă pentru două zile, şi mă întreabă şi el, dacă e gata coperta.<br />
Îi spun exact ce ştiu, ce sper că va fi…<br />
<br />
* * *<br />
<br />
De două săptămâni, îi telefonez în fiecare zi Marianei Marin, în redacţie la “Contrapunct”, fără să o găsesc. Acum aceeaşi situaţie, mi se spune totuşi să mai încerc peste o oră şi mă întreb câtă răbdare mai are centralista, cu toate prăjiturile pe care i le-am dus .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Pe o ploaie măruntă la Govora sat, la părintele Gheorghe Petre, cu cinci poezii pentru <br />
“ Columna “.E îmbrăcat, ca de obicei, într-un costum negru .Interiorul e vechi, pe perete un portret, alte câteva tablouri, multe cărţi şi într-un colţ o lampă aprinsă. Mă gândesc fără să vreau la Nicolae Iorga .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Cu Mihaela, pe un frig infernal, în sala cinematografului din Govora, vedem “ Solaris “<br />
al lui Tarkovski .Adoua zi, la 13, o caut din nou la telefon pe Mariana Marin .Nu o găsesc şi întreb de Ion Stratan .Mi se spune că au plecat amândoi de cinci minute, să revi luni sau marţi în jurul prânzului …<br />
<br />
* * *<br />
<br />
După ce şi-a pierdut ochiul în urma unui glaucom, mult s-a mai gândit tata dacă să-şi pună în loc unul de sticlă . Eu nu-mi amintesc decât durerea îngrozitoare, injecţiile pe care i le făceau la coada ochiului, vizitele la spital… Pentru ca până la urmă toate să fie degeaba . Gânduri pentr-un ochi de sticlă …<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Într-o dimineaţă de ianuarie, rece şi uscată, în zona de nord a Râmnicului, unde am locuit între 1973-1984, librăria, magazinul alimentar, blocurile, toate sunt neschimbate şi le privesc ca un străin care vine aici pentru prima oară . <br />
<br />
* * *<br />
<br />
Donaţie de carte franceză .Câteva mii de volume sunt depozitate claie peste grămadă <br />
într-o cameră a primăriei .Arată dezolant, arată jalnic, aruncate aşa la întâmplare.<br />
Ediţii superbe, câteva chiar îmbrăcate în piele, multe romane, manuale şi carte tehnică .Poezie, absolut deloc .Caut mai bine de o oră, încercând să găsesc măcar un dicţionar Larousse.Este însă imposibil să găseşti ceva, în maldărul de cărţi aruncate la întâmplare. Şi când aproape pierdusem orice speranţă, găsesc un Larousse ilustrat ,dar numai de nume comune, Godot-ul lui Becket şi Străinul de Camus .<br />
<br />
* * * <br />
<br />
La Bucureşti, în faţa editurii Cartea Românească, fumez şi îl aştept pe Florin Iaru .Până pe la ora 3 nu apare, cumpăr în schimb câteva volume de versuri din librărie şi-l găsesc târziu la restaurantul Uniunii, la masă cu Mariana Marin, Cornelia Maria Savu, Samuel Tastet, un editor francez şi cineva de la Casa Pogor din Iaşi .Se bea gin, e gălăgie mare, toată lumea e extrem de bine dispusă .Mariana Marin îmi semnează “ Aripa secretă “ , Iaru volumul lui . Se vorbeşte numai în franceză din pricina lui Samuel Tastet, editorul francez, care ne spune c-ar vrea să-i traducă ceva Marianei Marin, şi-atunci scot sticla de ţuică adusă de acasă şi încerc să nu mă supăr şi să nu mă enervez ,coperta tot nu e gata dar între timp hârtia s-a scumpit. Iaru îmi spune spre liniştire, că ne va ajuta el cu restul de bani, şi-mi mai promite că termină coperta. Pleacă şi vine Ioan Groşan .Rămân până la închidere, de vorbă doar cu Cornelia Maria Savu, dar şi aici, ce nefericire, se încuie tot la 10 .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Intru cu Alexandra în cofetărie şi-l văd pe George Voica, aşezat cuminte la coadă să cumpere prăjituri .Îi spun de Aurel Dumitraşcu şi Dan David .Aflu spre surprinderea mea<br />
că nu ştia nimic .A fost prieten cu amândoi, cu Dan David chiar a corespondat câţiva ani şi ştie că a avut ceva probleme cu Securitatea .Se urcă în maşină, pune pachetul cu prăjituri pe bancheta din spate, îi spune şi soţiei şi pleacă .E trist şi abătut şi îmi pare rău că i-am spus .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
La 21,30, telefon de la Cristinescu . Coperta nu e gata şi nu ştiu ce să-i mai spun . Are dreptate, suntem în aceeaşi situaţie ca în luna mai, când am semnat contractul de editare . E supărat şi nervos şi îmi spune că nu mai are bani, că nu-l mai interesează cartea asta .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
La miezul nopţii, Iaru la TV, prezintă caseta înregistrată în Franţa, pe care s-a dus s-o traducă în dimineaţa când l-am aşteptat zadarnic în faţa editurii . Mihaela îmi spune că s-a gândit să-l omagiem cumva pe Nichita Stănescu, că au trecut 7 ani şi să spun şi eu ceva . Ce să spun ?<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Mă trezesc dimineaţa şi totul e alb .Peste noapte a nins şi mai târziu cobor cu Alexandra în faţa blocului, iau puţină zăpadă în mână şi i-o arăt . Nu spune nimic, încă nu ştie ce e . Seara la TV, sora lui Nicolae Labiş, recită două poezii .Dacă ar mai fi trăit, poetul ar fi împlinit 55 de ani . Astăzi .<br />
<br />
* * *<br />
<br />
La 12, îi telefonez lui Florin Iaru .Coperta e gata, zice . Şi se scuză . Îmi spune din nou, că dacă va fi nevoie, ne va ajuta cu restul de bani . La 14,30, îi telefonez Florentinei Preda . S-a întâlnit cu Iaru, zice . Dar nu i-a dat coperta .<br />
<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Telefonez la Crişana, Oradea . Tandemul a intrat abia pe 24 noiembrie, bineînţeles că fără copertă . Şi mi se spune că în nici un caz nu poate fi gata, înainte de sfârşitul primului trimestru 1991.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
La 11,30, telefonez la Cartea Românească .Florin Iaru nu a venit, şi nu se ştie dacă mai vine sau nu .12,30 – a venit, dar i se ia un interviu pentru radio .Să încerc peste 30 de minute .13 – a plecat imediat după ce a terminat interviul . Amabilitate, notează totuşi cine sunt . Să-l caut mâine şi tot la editură . <br />
<br />
* * *<br />
<br />
Sunt la Bucureşti şi primul drum îl fac la Cartea Românească .Îl găsesc pe Iaru într-un birou de la etaj, chiar deasupra depozitului de carte, unde acum lucrează Călin Angelescu. N-are timp, vorbeşte precipitat şi-mi spune zâmbind, să nu mai dau telefon, că am speriat pe toată lumea .A făcut coperta puţin mai mică, dar nu trebuie decât să mărească clişeul . Nu stăm de vorbă mai mult de cinci minute, şi-l cunosc şi pe Mihail Gălăţanu, venit şi el să-l vadă pe Iaru .Acum lucrează la “ Flacăra “ .Plecăm împreună şi pe drum mă întreabă tot felul de lucruri despre mine .Cumpăr bomboane şi ciocolată pentru Alexandra şi mi-e tare dor de ea. Mă uit la toţi copiii care trec pe lângă mine. <br />
<br />
* * *<br />
<br />
La restaurantul Uniunii, rămân din nou până la închidere, de data asta, împreună cu Mircea Micu, Gheorghe Pituţ, plus un domn din Braşov, care scrie şi el poezii, şi-mi spune că încearcă să-şi “ plaseze “ o carte .Micu povesteşte ceva despre Nichita . Şi Pituţ la fel .Poetul din Braşov, se străduieşte din răsputeri, să ne recite ceva din producţia proprie .Dar cum a băut destul de mult – ca şi noi, de altfel – nu reuşeşte să-şi amintească decât frânturi de versuri .Oricum, totul e de un haz nebun şi nu mă mai pot opri şi râd, râd în hohote, cu râsul meu strident, spre disperarea lui şi amuzamentul celorlalţi, care până atunci îşi continuaseră nestingheriţi istorisirile lor despre Nichita .Ajung pe jos, la un hotel de lângă gară ( Oltenia ), în jurul orei 1. Străzile sunt pustii, ninge puternic şi bate vântul . Totul pare părăsit de 100 de ani . Sunt ud şi obosit . Nu vreau decât să dorm şi să nu mă mai gândesc la nimic .<br />
<br />
* * * <br />
<br />
Un sat românesc înecat în zăpadă . Dimineaţa, glasurile copiilor, prin aerul curat şi rece. Şi doar sunetul îndepărtat al unui clopot să tulbure liniştea . Aşa am visat întotdeauna ţara. Aşa m-am gândit întotdeauna la România .Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-29639832005458862922008-08-18T00:27:00.000-07:002010-09-02T03:15:41.879-07:00Lumea de ipsos - o apreciere critică<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjq6rX0ac0Bt8zVU4YLNt9A17dC1XoVQNSiznMVHkc9jY6X9r9Bu9X0xkKEoxm47cN5Q8gTfVESP6i_Y6iwacvQfGieWeerBQBBeG7yOSH8p_myOCcucmHwbWuORHyC48X32-n4l9NjKyed/s1600-h/Valentin+gri.jpg"><img style="display:block; margin:0px auto 10px; text-align:center;cursor:pointer; cursor:hand;" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjq6rX0ac0Bt8zVU4YLNt9A17dC1XoVQNSiznMVHkc9jY6X9r9Bu9X0xkKEoxm47cN5Q8gTfVESP6i_Y6iwacvQfGieWeerBQBBeG7yOSH8p_myOCcucmHwbWuORHyC48X32-n4l9NjKyed/s320/Valentin+gri.jpg" border="0" alt=""id="BLOGGER_PHOTO_ID_5235756621039349394" /></a><br /> Valentin Dolfi*, în care îmi place să cred că se poate identifica una dintre cele mai originale voci ale poeziei noastre postdecembriste, îşi asumă, cu o nonşalanţă, aparent candidă, „păcate” capitale cum ar fi infantilismul, narativitatea, exagerarea prozaismului existenţei, tonalitatea minoră. „Compunerile” lui de şcolar cuminte ne trimit, printr-o rafinată şi deloc şcolărească, totuşi, tehnică a detaliului, într-o lume banală şi fascinantă în egală măsură.<br /> Acordarea încăpăţânată în copilărie provoacă, la el, un intens câmp liric, auster şi elegiac, menit să anihileze orice tentaţie ficţionară. Reconstituită, parţial din detalii revelatorii existenţa individului devine, tocmai prin lipsa de spectaculozitate, semnificativă pentru existenţa speciei, primejduită/ prinsă, aceasta, în mereu misterioase arcane.<br /> Asumarea simplităţii sintactice şi a logicii „naive” a copilului, conexiunile abia sugerate ale punctelor de tensiune epică ori verbalizare parcă obosită a emoţiei creează, într-adevăr, impresia de artificial („de ipsos”) a unei lumi care nu este însă deloc una moartă (decât, cel mult la propriu); altfel, în memorie-ea este cât se poate de vie în stranietatea ei.<br /> Exilat în propriul trecut ori peregrinând fără noimă printr-un prezent la fel de inconfortabil eul trăieste, fără nici o urmă de patetism, clipa. „Discursul” lui pare mai curând al unui somnambul decât al unui ins emoţional implicat în cele ce (i) se întâmplă; o relatare apusimecanică a unui privitor din afară, fără simţul naturii, fără fior metafizic, fără retorică: „Bunica fuma şi bea cafea eu o iubeam mult/ o ascultam în vacanţa de vară citeam/ Jules Verne în pat şi Cei trei muşchetari/ când i-a venit prima dată rău a căzut la/ Complex a adus-o acasă un ofiţer şi-a/ revenit şi de atunci n-a mai băut cafea/ şi n-a mai fumat tot timpul a luat pastile/ tata plângea tata zicea că nu e bine din/ pensia ei ne cumpăra parizer şi franzelă/ mâncam cu poftă aşezaţi la masă într-o zi/ bunica a murit a plecat să cumpere pâine după/ ce terminam eu adunam firmiturile pe o bucată/ de ziar şi bunica le arunca la păsări în curte (Compunere).<br /> Mitologia umilă a acestui univers domestic se constituie din prezenţe vagi, a căror sacralitate nu e garantată de nimic, decât, poate, de faptul că ele rezistă ciudatei probe a timpului care este memoria individuală.<br />Bunicul Carol Adolf, sas transilvănean, deportat în Ucraina „de unde nu s-a mai întors”, Cosma Daniela, colega de clasă, Vasiloiu Virgil, sora Cristina ori domnişoara de matematică, Wagner cel care „are vaci”, doamna Fisher, Mircea ori Cristian Popescu „însufleţesc”, pentru câte o clipă, cenuşa cotidianităţii resemnate. E o poezie a recuperării umbrelor şi a unei mai drepte cinstiri a umilităţii.<br /> Nici o artă poetică, pe de altă parte, nu pare a motiva scrisul, nici un program existenţial-viaţa: „Ce faci tu de fapt zice Mihaela/ te uiţi trei ore la televizor îţi faci de/ lucru în bibliotecă trei ore citeşti şi uite/ cum îţi trece timpul când nu mai poţi să scrii/ arăţi ca o molie înţepenită de frig pe rama/ ferestrei şi nici măcar nu eşti un mare poet/ ai ochii apoşi şi goi iar ai băut ce-o să mă/ fac cu tine ce-o să le spun părinţilor tăi/ săracii sunt atât de bătrâni nimeni nu are grijă/ de ei în situatia asta nimeni nu-i întreabă/ dacă au mâncat ceva mâine-poimâine mor şi tu/ eşti atât de indiferent nu vezi că fata noastră/ a crescut nu vezi că astăzi poartă minijupă/ şi uite cum îţi trece viaţa şi nici măcar/ nu eşti un mare poet aşa ca Nichita Stănescu (Un mare poet)<br /> Discursul lui Dolfi poate fi deosebit de convingător şi fără masca infantilităţii, demonstrând că poezia, ca şi existenţă, se poate constitui din bizareriile mărunte ale hazardului, care ne rezervă, totuşi, fie şi doar ca revers al mediocrităţii cotidiene, momente de neagră iluminare: „la/ metrou la Romană ne-am despărţit noaptea era lungă/ şi-naltă moartea era mică şi searbădă dulce şi/ nepăsătoare curgea viaţa ca o sticlă de Coca-Cola/ spartă şi-mprăştiată pe asfalt (Dulce şi nepăsătoare curgea viaţa) <br /> „Naivitatea” jucată a poemelor lui Valentin Dolfi dezvăluie un poet de rafinament estetic şi incontestabilă fineţe sufletească.<br /> <br /> Marian Dopcea, ” Lumea de ipsos “, în ” Poezia “ nr.1(35), 2006<br /><br /> * Valentin Dolfi, Lumea de ipsos, Editura „Ex Ponto” 2005.Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-50838565834307765682008-08-13T03:18:00.000-07:002013-11-30T11:40:35.166-08:00Lumea de ipsos<a href="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgrTwvnuZcLXjjAi75XEL7jk6hivNe_SbSKXXs86BE2pJXJ-vixApCCfST1npU390hnbKe_OSujXxeDmZaL2Sr0asUk3KK-6nRy4X44-YHOj2Fhtg7Xxnq1-9cQo9ToGyN4rL98PoY6_kW6/s1600-h/Valentin+fara+colt.jpg"><img id="BLOGGER_PHOTO_ID_5233945373026901842" style="FLOAT: right; MARGIN: 0px 0px 10px 10px; CURSOR: hand" alt="" src="https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgrTwvnuZcLXjjAi75XEL7jk6hivNe_SbSKXXs86BE2pJXJ-vixApCCfST1npU390hnbKe_OSujXxeDmZaL2Sr0asUk3KK-6nRy4X44-YHOj2Fhtg7Xxnq1-9cQo9ToGyN4rL98PoY6_kW6/s320/Valentin+fara+colt.jpg" border="0" /></a><br />
<div>Pentru Karen şi Delphine Fisher …</div><br />
<div></div><br />
„Am ieşit afară şi am văzut lumea aşa cum era.<br />
Mi se părea că nu mai gândesc, că nu mai pot să<br />
fiu atent la mine însumi, violentat cum eram de<br />
imagini şi culori orbitoare. Nu-mi plăcea …<br />
Parcă eram separat de mine însumi. Oamenii,<br />
străzile, reclamele pe care acum le citeam de<br />
departe, mă sileau să le văd împotriva voinţei mele,<br />
golindu-mă de ceea ce ştiam că sunt, singur eu şi<br />
restul o foială prin care treceam nepăsător.”<br />
( Marin Preda – Viaţa ca o pradă )<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Un mare poet </strong><br />
<br />
Ce faci tu de fapt hai să vedem zice Mihaela <br />
te uiţi trei ore la televizor îţi faci de <br />
lucru în bibliotecă trei ore citeşti şi uite <br />
cum îţi trece timpul când nu mai poţi să scrii <br />
arăţi ca o molie înţepenită de frig pe rama <br />
ferestrei şi nici măcar nu eşti un mare poet <br />
ai ochii apoşi şi goi iar ai băut ce-o să mă <br />
fac cu tine ce-o să le spun părinţilor tăi <br />
săracii sunt atât de bătrâni nimeni nu are grijă <br />
de ei în situaţia asta nimeni nu-i întreabă <br />
dacă au mâncat ceva mâine-poimâine mor şi tu <br />
eşti atât de indiferent nu vezi că fata noastră <br />
a crescut nu vezi că astăzi poartă minijupă <br />
şi uite cum îţi trece viaţa şi nici măcar <br />
nu eşti un mare poet aşa ca Nichita Stănescu<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Era un portar care zicea</strong><br />
<br />
Era un portar care zicea dă-mi zece dolari<br />
şi-ţi arăt apartamentul în care a locuit <br />
Greta Garbo şi mulţi i-au dat şi l-au văzut<br />
eu n-am avut niciodată zece dolari eu<br />
n-am fost curios mi-am cumpărat un pachet<br />
ieftin de ţigări şi mi-a rămas şi de-o bere<br />
era un portar care zicea că un japonez a<br />
urmărit-o şapte ani pe Greta Garbo până a reuşit<br />
să o fotografieze şi poza a vândut-o unui ziar <br />
scump scump de fiecare dată eu nu am reuşit<br />
să mă fotografiez decât pe mine întotdeauna<br />
singur singur am bătut toate străzile de la<br />
periferie noaptea stelele străluceau de acolo <br />
parcă se vedeau mai bine mă rezemam de câte-o<br />
maşină uzată fumam şi mă gândeam la tine<br />
era un portar care zicea puştiule viaţa ta<br />
a fost mai nimic viaţa ta a ars ca o ţigară bună<br />
şi îndurătoare moartea ta va veni repede repede<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Barney e singur</strong><br />
<br />
Barney e singur i-a murit nevasta anul trecut<br />
eu stau pe deluşor lângă casa doamnei Fisher<br />
şi ascult muzică la walkman Barney iese din casă<br />
şi îşi întinde rufele la uscat afară într-o cuşcă<br />
are un câine rău are un câine care când mă vede<br />
latră eu stau pe deluşor lângă casa doamnei<br />
Fisher şi privesc maşinile cum trec spre Newburgh<br />
spre Monroe şi vine maşina de poştă opreşte şi<br />
claxonează o dată şi vine doamna Fisher îşi ia <br />
scrisorile şi maşina pleacă la Barney nu opreşte<br />
el e singur i-a murit nevasta anul trecut<br />
el îşi tunde iarba lui n-are cine să-i scrie<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Ai trântit uşa</strong><br />
<br />
O visam pe Cosma Daniela colega mea de clasă<br />
de la şcoala generală se făcea că şi ea scria<br />
versuri şi ea se căsătorise şi avea copii în <br />
vis era atât de frumoasă cu părul lung şi<br />
negru cu ochii migdalaţi se plimba printre <br />
bănci cu graţia ei veche dintr-a opta primară<br />
când toţi băieţii ne uitam după ea pentru că <br />
avea picioare frumoase şi uniforma scurtă<br />
atunci ai intrat tu în cameră te-ai aşezat în <br />
fotoliu m-ai întrebat de ce dorm atât că tu<br />
ai făcut piaţa de două ori până acum ai cumpărat<br />
mâncare te-ai certat cu doamna Marga şi cu <br />
doamna învăţătoare că o friptură costă la <br />
restaurant treizeci şi două de mii plus garnitura<br />
de cartofi cinci mii aşa că au ieşit discuţii<br />
cu banii pe care i-au dat părinţii pentru<br />
masa festivă te-ai ridicat din fotoliu<br />
nervoasă ai ieşit din cameră ai trântit uşa<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Compunere</strong><br />
<br />
Bunicul meu Carol Adolf sas transilvănean<br />
născut în anul 1905 în casa părinţilor săi<br />
cu numărul 15 din strada Ţepeş Vodă oraşul<br />
Piteşti a luptat în cel de-al doilea război<br />
mondial s-a umplut de păduchi a venit acasă<br />
de pe frontul de est a îmbrăcat cel mai bun <br />
costum s-a pozat singur lângă Fordul său<br />
vechi bunica l-a aşteptat bunica l-a iubit<br />
mult bunica n-a mai vrut să-l lase să plece<br />
pe 11 ianuarie 1945 a fost deportat la<br />
minele de cărbune de la Krivoi Rog Ucraina<br />
de unde nu s-a mai întors<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Eu şi Vasiloiu Virgil</strong><br />
<br />
Eu şi Vasiloiu Virgil când am vizitat casa<br />
memorială Cezar Petrescu ne-am uitat mult<br />
la cărţile cu autograf şi i-a plăcut chiar <br />
dacă la început nu a vrut să meargă dar l-am <br />
convins să nu mai piardă vremea îmbrăcat în<br />
geaca lui neagră cu ţinte toată lumea se uita <br />
când trecea pe lângă noi şi el zicea că e<br />
metalist seara stăteam pe o terasă şi beam<br />
bere acasă scriam despre noi că suntem sănătoşi<br />
pe un perete era expus un peisaj de iarnă şi <br />
Vasiloiu Virgil a zis că parcă ar fi la el la<br />
Olanu că tot aşa e şi acolo când ninge e zăpadă<br />
mare şi nu te mai poţi mişca niciunde custodele<br />
a crezut că studiem ceva dar noi nu studiam<br />
nimic ne simţeam bine printre lucrurile <br />
acelea vechi din altă lume când am plecat Vasiloiu <br />
Virgil a zis că a fost un mare scriitor şi eu <br />
am zis la fel a doua zi ne-am urcat într-un tren<br />
accelerat care mergea spre Piatra Olt vagoanele <br />
erau verzi şi murdare peroanele erau negre şi <br />
pustii Vasiloiu Virgil asculta Metallica la <br />
walkman eu citeam ceva dintr-o carte în gară la<br />
Vâlcea am coborât după un timp mi-a spus la <br />
telefon că el a luat la facultate şi de-atunci <br />
nu ne-am mai văzut<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Have a nice day </strong><br />
<br />
Ca un melc pe o pajişte înverzită mă târăsc <br />
pe asfaltul încins mă duc la St. John pe <br />
Fifth să iau costumele de la curăţat semaforul <br />
clipeşte walk don't walk şi merg mai departe <br />
de pe Lexington trec pe Madison şi apoi pe <br />
Fifth lângă scuar e-un cerşetor pe trotuar un <br />
vânzător îmi cumpăr o Cola spuma mi se prelinge <br />
pe bărbie teribil e de cald în faţa clădirii <br />
portarul îşi priveşte ceasul şi cască plictisit <br />
have a nice day zice you too zic şi ţin umeraşele <br />
bine să nu alunece costumele frumos călcate <br />
şi curăţate ca un melc pe o pajişte înverzită <br />
mă târăsc pe asfaltul încins de pe Fifth trec <br />
pe Madison şi apoi pe Lexington la Simon's <br />
cleaners and tailors pe 52 east street împing <br />
uşa cu umărul clopoţelul sună venişi bă <br />
întreabă Tudorache venii mă îi răspund<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>A doua oară în viaţa aceasta </strong><br />
<br />
Tati zice Alexandra domnişoara de matematică <br />
ne-a ţinut toată ora în picioare pentru un <br />
coleg care a întârziat am scris aplecaţi <br />
peste bancă din cauza asta scrisul arată aşa <br />
dezlânat şi literele sunt răsturnate cu capul <br />
în jos să nu mă cerţi doar ştii că de obicei <br />
scriu frumos în armată la fel eram pedepsiţi <br />
pentru câte unul care nu-şi curăţase bine <br />
arma sau era nebărbierit făceam cu toţii <br />
corvoadă la popotă sau la porcărie când venea <br />
locotenentul în faţa plutonului luam poziţia <br />
de drepţi cu cizmele lui negre şi lustruite <br />
ne spunea că poate s-o îndura şi de noi <br />
Dumnezeu şi-om termina până la urmă armata <br />
dar dacă ne vom întâlni a doua oară în viaţa <br />
aceasta mulţi dintre noi vor plânge încă de-a <br />
doua zi ne-a murit un camarad s-a împuşcat în <br />
post din greşeală sau pentru că aşa a vrut <br />
ca nişte bărbaţi tineri ne-am ascuns unul de <br />
altul durerea ca nişte bărbaţi tineri am alergat <br />
la spălător şi-am plâns în pumni hohotind<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Compunere</strong><br />
<br />
Bunica fuma şi bea cafea eu o iubeam mult<br />
o ascultam în vacanţa de vară citeam <br />
Jules Verne în pat şi Cei trei muşchetari<br />
când i-a venit prima dată rău a căzut la<br />
Complex a adus-o acasă un ofiţer şi-a<br />
revenit şi de atunci n-a mai băut cafea<br />
şi n-a mai fumat tot timpul a luat pastile<br />
tata plângea tata zicea că nu e bine din<br />
pensia ei ne cumpăra parizer şi franzelă<br />
mâncam cu poftă aşezaţi la masă într-o zi<br />
bunica a murit a plecat să cumpere pâine după<br />
ce terminam eu adunam firimiturile pe o bucată<br />
de ziar şi bunica le arunca la păsări în curte<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Zombie</strong><br />
<br />
Mă duc la YMCA să fac duş şi mă dezbrac<br />
îmi împachetez hainele şi le aşez ordonat<br />
într-un vestiar cu vopseaua scrijelită mă<br />
uit în toate părţile mi-e frică de homosexuali<br />
şi de hoţi mi-e frică şi potrivesc robinetele<br />
apa curge fierbinte mă săpunesc mă limpezesc<br />
şi închid robinetele la chiuvetă mă bărbieresc<br />
cu grijă mă uit în oglindă vreau s-arăt cât <br />
mai bine în hol doamna Fisher se uită pe nişte <br />
reviste e nervoasă haide odată zice am crezut <br />
că te-ai înecat eu sunt vesel şi acum sunt <br />
curat la radio ştirile spun că O.J. Simpson a<br />
fost achitat doamna Fisher e nervoasă se ridică<br />
aruncă revistele pe jos din cauza ta am pierdut<br />
şi buletinul de ştiri uită-te la tine arăţi <br />
ca un zombie zice dammit haide odată am<br />
crezut că te-ai înecat<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Automatul de cafea </strong><br />
<br />
Singur pe hol lipit de zid stă automatul <br />
de cafea eu întind mâna şi pun o fisă <br />
nu merge şi izbesc cu pumnul cafeaua curge <br />
e bună e aromată îmi arde gâtul e fierbinte <br />
iubita mea are mers de Cadillac cântă la <br />
radio Moon Martin o voce languroasă mai <br />
anunţă ceva şi nu înţeleg aşa preocupat <br />
cum sunt să-mi aprind o ţigară să citesc <br />
ziarul afară plouă ziua albastră e liniştită <br />
e târziu şi cafeaua s-a terminat ziarul s-a <br />
îngălbenit literele i s-au amestecat şi-mi <br />
iau umbrela şi pardesiul şi ies afară <br />
plouă seara albastră e liniştită uşa <br />
se-nchide încet în urma mea singur pe hol <br />
lipit de zid rămâne automatul de cafea<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Mircea</strong><br />
<br />
Mircea are cinci ani şi toată ziua aleargă <br />
încolo şi încoace prin casă Mircea are <br />
multe maşinuţe are o şapcă şmecheroasă <br />
se joacă cu plăcuţele de rummy le împrăştie <br />
pe covor şi le aşează cu cifrele în sus <br />
îl strigă la masă se strâmbă si nu se duce <br />
zice bunicul a fumat şi a murit vezi bine <br />
mami fumează şi într-o zi şi ea o să moară <br />
şi tu fumezi şi dacă mori şi tu atunci <br />
pe mine cine mă mai creşte mare?<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>La Mamma Tereza</strong><br />
<br />
Intrăm la Mamma Tereza şi comandăm două porţii<br />
de pizza cu mult ketchup doamna Fisher are o <br />
pălăriuţă albă pe cap şi pantalonii suflecaţi<br />
eu am un tricou pe care scrie Beach Bum Hawaii<br />
şi amândoi suntem murdari de pământ şi de iarbă<br />
toată ziua am tuns gazonul şi am curăţat grădina<br />
de crengi şi de frunze uscate tipii de la mese<br />
se întorc şi se uită la noi după o vreme ne lasă<br />
în pace după o vreme doamna Fisher îşi pierde <br />
răbdarea şi bate cu pumnul în tejghea pizza<br />
miroase frumos are mult ketchup e fierbinte şi <br />
ne grăbim să plătim şi ieşim tipii de la mese<br />
se întorc şi se uită după noi şi maşina din nou <br />
nu porneşte doamna Fisher înjură doamna Fisher <br />
trânteşte portiera eu mănânc şi râd mănânc<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Compunere</strong><br />
<br />
Tata s-a îmbătat odată tare tocmai ne<br />
mutasem într-un bloc nou abia aranjasem<br />
mobila l-a adus acasă nenea Dode mama<br />
l-a descheiat la şireturi i-a dat bocancii <br />
jos i-a fost foarte rău toată noaptea a <br />
vomitat într-un lighean s-a văitat s-a <br />
rugat la Dumnezeu eu eram mic eu eram <br />
în clasa-ntâi atât îmi amintesc<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Dulce şi nepăsătoare curgea viaţa</strong><br />
<br />
Cristian a venit cu Lidia eu am venit cu Ioan<br />
înăuntru era fum înăuntru cu greu am găsit o masă<br />
liberă noaptea era lungă şi-naltă moartea era mică<br />
şi searbădă de nimic nu ne păsa Cristian zicea că<br />
el nu mai poate Lidia era blondă şi cuminte Ioan<br />
răsfoia o carte eu tăceam şi fumam-nainte în faţă<br />
la metrou la Romană ne-am despărţit atunci ne-am <br />
spus la revedere atunci mi-a scris pe-o foaie de <br />
hârtie Cristian Popescu 7266439 el a plecat cu Lidia<br />
eu am rămas cu Ioan am mai băut câte-o bere am mai<br />
zis şi noi câte ceva el avea o geantă pe umăr<br />
eu aveam un pachet cu cărţi sub braţ în faţă la<br />
metrou la Romană ne-am despărţit noaptea era lungă<br />
şi-naltă moartea era mică şi searbădă dulce şi <br />
nepăsătoare curgea viaţa ca o sticlă de Coca-Cola<br />
spartă şi-mprăştiată pe asfalt<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Un pumn de mărunţiş belgian</strong><br />
<br />
Eşti un tip de treabă ziceau du-te la Petit <br />
Château acolo îţi vor da o cameră un pat un<br />
vestiar în care să-ţi pui hainele acolo stă <br />
Claude el e singur el a fost prizonier de<br />
război acolo viaţa face doi paşi înapoi şi<br />
moartea un pas înainte du-te în Grand-Place<br />
ziceau astăzi e duminică sunt multe fete <br />
drăguţe poate bei o bere poate-ţi găseşti <br />
şi tu ceva de făcut eşti un tip de treabă<br />
ziceau mai rar unul ca tine mi-au strâns <br />
mâna mi-au arătat casa în care locuit <br />
Jacques Brel mi-au aruncat un pumn de <br />
mărunţiş belgian cât să-mi ajungă să<br />
trăiesc până mâine<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Ţeava de gaze </strong><br />
<br />
Încă de dimineaţă am început să scriu la poem <br />
şi ei au bătut la uşă au zis bă să dai şi tu <br />
nişte bani că începem să montăm ţeava de gaze <br />
două sute cincizeci de mii să plătim manopera <br />
e nevoie şi de o canea de un ţol costă vreo <br />
şaizeci sau şaptezeci de mii se găseşte la <br />
orice magazin de specialitate şi au început să <br />
măsoare şi să calculeze să facă găuri era fum <br />
mult mirosea puternic era zgomot atunci m-am <br />
oprit n-am mai putut să scriu s-au oprit şi ei <br />
s-au dus la vecinul de jos să bea o ţuică <br />
toată ziua au spart betonul mergea greu era <br />
tare au dat peste cablurile electrice au zis <br />
nu e în regulă mă astea demult trebuiau <br />
izolate toată ziua am scris la poem ei au <br />
trecut cu ţeava de gaze mai departe<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Compunere</strong><br />
<br />
M-a învăţat să scriu alfabetul Gheorghe un <br />
şofer care stătea cu chirie în camera din <br />
faţă copiam încet una câte una literele de <br />
pe pachetele de Mărăşeşti şi Naţionale 20<br />
de ţigarete superioare mai târziu tata mi-a <br />
cumpărat un ghiozdan maro din carton o<br />
uniformă şi o şapcă cu cozorocul tare tata <br />
m-a luat de mână şi m-a dus la şcoală în <br />
prima pauză m-am bătut cu Marcel în prima <br />
pauză mi-am mâncat pachetul cu mâncare a <br />
doua zi mi-a părut rău că n-am mai jucat<br />
fotbal cu prietenul meu Geabarău cu care<br />
făceam şi schimb de timbre un avion contra <br />
o locomotivă un Senegal contra un Dahomey<br />
din ziare vechi din cărţi şi caiete de <br />
şcoală îmi construisem o ascunzătoare şi<br />
deseori ieşeam din buncărul de hârtie<br />
şi priveam lumea de ipsos<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Keith Boyd e pastor</strong><br />
<br />
La 250 east 61 st trinity baptist church Keith<br />
Boyd e pastor înăuntru e pace e linişte e lume<br />
multă îmi spune please ask for someone in benevolence<br />
îmi spune please come on sunday to clean the church <br />
biserica e mare şi luminoasă începe slujba şi corul <br />
cântă frumos toţi ascultă toţi se roagă citesc biblia<br />
evlavios eu nu rămân până la sfârşit eu n-am răbdare <br />
eu trec pe lângă rândurile de bănci încet să nu <br />
deranjez afară e soare e zgomot e lume multă maşinile<br />
trec în viteză şi-n faţă la Trump Plaza urcat pe o<br />
harley davidson un înger mic şi roz zboară fericit<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Toată seara toată noaptea</strong><br />
<br />
Au strâns farfuriile paharele sticlele goale<br />
steguleţele colorate înfipte în feliile de <br />
pâine şi au plecat am rămas singuri vocile lor<br />
se mai aud încă pe coridoare Simona tace <br />
Simona plânge zice că s-a luat Marius de ea la<br />
masă şi s-a enervat s-a încuiat în cameră<br />
s-a rugat la Dumnezeu am venit eu şi i-am adus<br />
o prăjitură mică pe o farfurioară roz am<br />
bătut la toate uşile ai trezit pe toată lumea<br />
zice Simona tu ai o vorbă bună pentru fiecare<br />
tu ai cuvinte ascunse în toate buzunarele <br />
tu chiar crezi tot ce spui farsorule cabotinule<br />
bufonule trist acum în curte nu e nimeni<br />
în curte e un havuz sunt atâtea ferestre am<br />
văzut-o cum se plimba fără rost dintr-un loc în<br />
altul i-am făcut cu mâna am plecat cu Dumitru<br />
am băut zdravăn toată seara am adormit într-o <br />
cameră goală mi-a fost frig toată noaptea <br />
m-am acoperit numai cu poemele mele<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Uite mi-am zis </strong><br />
<br />
Tata a murit astăzi şase octombrie dimineaţa <br />
a venit Mioara de la trei a sunat la uşă a <br />
zis uite a murit tatăl lui Valentin să plece <br />
imediat la Vâlcea când am ajuns l-am găsit <br />
întins pe pat era îmbrăcat într-un costum <br />
nou şi pantofii erau noi mult timp m-am uitat <br />
la el i-am încheiat nasturele la cămaşă i-am <br />
pus o oglinjoară în buzunarul de la piept <br />
în vitrină păstra o sticlă de whiskey pe care <br />
nu a vrut niciodată să o desfacă am luat un <br />
pahar am băut şi am plâns mult timp la cimitir <br />
am aranjat coroanele şi florile am atins crucea <br />
cu mâna uite mi-am zis aşa s-a terminat viaţa <br />
tatălui meu Dolfi A. Valentin de şaizeci şi patru <br />
de ani aşa a început moartea cu primii bulgări <br />
de pământ care s-au rostogolit peste sicriu<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Jeremy </strong><br />
<br />
Când îşi aminteşte de vremurile glorioase de <br />
altădată Jeremy plânge şi se-mbată în fiecare <br />
seară ia poziţia de drepţi şi salută sticlele <br />
aliniate pe raft în fiecare seară zice te urăsc <br />
Vietnam dar faci parte din mine te iubesc <br />
scumpete dar într-o bună zi am să te părăsesc <br />
şi ea-l ascultă şi se ridică de la masă ea zice <br />
fuck şi pleacă ei nu-i pasă când îşi aminteşte <br />
de vremurile glorioase de altădată Jeremy plânge <br />
şi se-mbată în fiecare seară îşi aranjează <br />
decoraţia cu gândul la camarazii care au murit <br />
pentru ţară apucă sticla şi-o aruncă cu putere <br />
în peretele din faţă ca pe o grenadă de mână<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Compunere</strong><br />
<br />
Copii eram noi amândoi Cristina şi cu mine<br />
mergeam în centrul oraşului să vedem bradul <br />
verde în ziua de Crăciun împodobit cu globuri<br />
şi beteală bunica ne cosea mărţişoare le<br />
purtam în piept până târziu în aprilie venea <br />
unchiul Jene mânca ciorbă în bucătărie era <br />
cald aveam o maşinuţă chinezească pe care<br />
scria Police ne jucam cu ea pe rând toată vara<br />
până o stricam intra tata toamna triumfător <br />
în curte cu două lubeniţe sub braţ<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Tricoul meu alb </strong><br />
<br />
Tricoul meu alb cumpărat din America pe <br />
nimica toată pe care l-am purtat şi în <br />
avion în care am transpirat şi am visat <br />
şi mi-a fost frică când căpitanul spunea <br />
să ne legăm centurile de siguranţă să nu <br />
fumăm că decolăm tricoul meu alb din bumbac <br />
pe care scrie JVC presents live it up <br />
personal CD world tour are o pată mare de <br />
tuş pe umărul drept şi e scămoşat de-atâta <br />
purtat tricoul meu alb pe care Mihaela acum <br />
l-a spălat şi l-a agăţat în cârlige afară <br />
la uscat cu apa şiroind din el fără încetare <br />
singur în frig pe balconul din spate<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Wagner are vaci</strong><br />
<br />
Wagner are vaci le ţine pe pajiştea din faţa<br />
casei de două ori pe săptămână vine un camion<br />
roşu şi le duce la abator Wagner doar le creşte <br />
Wagner nu le taie şi ele pasc liniştite iarba<br />
ele nu ies în şosea şi chiar dacă ar vrea ating<br />
un fir subţire prin care trece curent electric <br />
la tensiune mică cât să le sperie puţin să nu <br />
le omoare with a moo-moo here and a moo-moo<br />
there Wagner are vaci zice doamna Fisher<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Biblioteca</strong><br />
<br />
În faţa parcului e o casă cu balcoane de<br />
lemn construită înainte de o mie nouă sute<br />
zece care a fost a doctorului Ţăranu care<br />
mai târziu a vândut-o avocatului Militaru<br />
care a lăsat-o fiicei sale Olga Viorica <br />
ca dotă când s-a măritat cu avocatul Popilian<br />
aici este biblioteca oraşului are vreo <br />
cincizeci şi şapte de mii de volume dintre<br />
care puţine au fost citite aici stau eu<br />
aici îmi scriu poemele uneori aici vin şi<br />
prietenii mei eu urc încet scara interioară <br />
mă gândesc la multe fluier un cântecel aiurit<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Compunere</strong><br />
<br />
Mama e bună mama ne-a crescut pe toţi ea<br />
n-a făcut rău la nimeni a făcut mâncare toată<br />
viaţa l-a spălat pe tata l-a îngrijit la <br />
cincizeci de ani a ieşit la pensie a muncit <br />
a adus bani acasă noi am stat pe o stradă <br />
de lângă gară oamenii dormeau lungiţi pe <br />
bănci vara ne jucam cu mingea în <br />
parcul ars de soare treceau trenurile cu zgomot <br />
când m-am făcut mare despre toate acestea am<br />
scris o carte mică cât s-o porţi într-un buzunar<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Am deschis ferestrele</strong><br />
<br />
După ce au plecat prietenii am deschis<br />
ferestrele după ce ai plecat tu am <br />
fumat mult am băut am citit poemele lui<br />
Ted Berrigan în copie xerox era fum de <br />
ţigară peste tot şi disperare şi tristeţe<br />
după ce ai plecat am ascultat muzică <br />
oldies but goldies am spart un pahar din<br />
greşeală m-am împiedicat de covor şi<br />
am trântit scrumiera erau mucuri de ţigară<br />
peste tot şi disperare şi tristeţe după <br />
ce ai plecat tu am băut mult am fumat <br />
larg am deschis ferestrele beat am deschis<br />
ferestrele să aerisesc de tine peste tot<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>Balada tristului oraş</strong><br />
<br />
Nu există nimic de făcut în oraş doar<br />
să te plimbi cu mâinile în buzunare <br />
pe strada principală să fluieri să fumezi<br />
să bei oranjadă să scrii <br />
lozinci cu creta pe ziduri să te gândeşti <br />
la Carson McCullers and Silvia Plath<br />
să trăieşti să mori să-l mânii<br />
pe Dumnezeu nu există <br />
nimic de făcut în oraş<br />
<br />
<br />
<br />
<strong>O familie fericită</strong><br />
<br />
Tata şi mama ce frumoşi erau când s-au căsătorit <br />
au pornit de la zero nu le-a fost uşor au trecut<br />
prin lipsuri multe n-au fost aşa cum au crezut <br />
la început tata a lucrat la administraţia pieţelor <br />
încă din 1958 mama era la starea civilă pentru <br />
că scria frumos certificate de naştere şi de deces<br />
mama şi tata ce tineri erau când s-au căsătorit <br />
doar fotografiile de la cununie s-au îngălbenit <br />
la colţuri aşa cum stau lipite ordonat în album<br />
de multe ori ne uităm la ele şi îi rugăm să ne<br />
povestească ei ne-au crescut şi ne-au îmbrăcat<br />
pe Cristina pe Cătălin şi pe mine ne-au dat <br />
la şcoală după puterile noastre am învăţat ne-am<br />
prefăcut că suntem şi noi o familie fericită<br />
<br />
<br />
<strong><br />
Volum publicat de Editura " Ex Ponto " din Constanta în anul 2005</strong>Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-20639762709577599152008-08-13T02:48:00.001-07:002008-08-13T03:27:07.913-07:00Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-5294566341136863153.post-53756998880633696182008-08-13T02:42:00.001-07:002010-09-02T03:19:49.788-07:00O părere criticăRefuzul textualizării va fi solidar în asemenea poeme cu o<br />“ocultare “ a memoriei, care este la rândul său un “ depozit<br />de urme “, are caracterul unei cărţi în care se găseşte închisă<br />povestea trecutului, dar este în acelaşi timp un univers carceral<br />izomorf cu “ buncărul de hârtie “ al scriiturii .Iar parcurgerea<br />acestui “ muzeu al trecutului “ cu “ amintirile sale mumificate ”<br />îi dau poeziei lui Valentin Dolfi un abur de apăsătoare melancolie,<br />constituind probabil accentul particular al acestui poet, care pare<br />să interpreteze partitura textualismului dezabuzat, erodat de<br />morbii tristeţii şi oboselii .<br /><br /><br /><strong> de Octavian Soviany</strong>Valentin Dolfihttp://www.blogger.com/profile/12794087597493569749noreply@blogger.com0