Jason Keever, un american de 25 de ani, proaspăt ”aterizat ” la Bucureşti, fost asistent de producţie la două filme ale lui Steven Spielberg, a început prin a face reportaje de ştiri, la un post local din Carolina de Nord .Mărturiseşte într-un interviu, că s-a plictisit foarte
repede, deoarece în Carolina de Nord, în afara unor ştiri “cu atacuri de pisici turbate şi interviuri cu oameni care le omorâseră cu lovituri de mătură”, nu se întâmplă nimic .Ar fi vrut să lucreze pentru CNN, sau un alt post mare .Acolo sunt adevăratele ştiri…De unde se vede că americanii, nici după 11 Septembrie 2001, nu s-au săturat de “ întâmplări senzaţionale “ .După atâta violenţă, de care sunt pline marile oraşe americane, după atâtea atentate, explozii şi războaie de toate felurile, de care lumea de astăzi e plină, ce bine că mai există şi locuri liniştite, cum e Carolina de Nord, unde nu se întâmplă nimic !
* * *
Cu Alexandra, ” în pelerinaj “, la Rm.Vâlcea, “ unde odată m-am născut “…Trecem linia ferată, încercând să găsim str.Libertăţii şi casa de la nr.34, unde am locuit încă de la naştere, adică între 1961 şi 1969 .Dar vechea stradă parcă a dispărut ! Peste tot sunt blocuri şi nu mai recunosc nimic din ce era odată…Şi după aproape o oră de colindat fără rost, răstimp în care ne enervăm şi ne obosim peste măsură, un bătrân lămureşte cauza neputinţei noastre .Capătul străzii dinspre linia ferată a dispărut acoperit de blocuri .Mai există doar jumătate din vechea stradă .Doar atât a supravieţuit oamenilor şi vremurilor .
La fel s-a întâmplat cu întreg oraşul vechi…Ajungem şi în porţiunea rămasă din vechea stradă Libertăţii .Ciudat, nu recunosc nimic .Mă plimb agitat şi fără rost, în sus şi-n jos cu Alexandra după mine, încercând probabil să par de-al locului…Inutil orgoliu .Unde e strada copilăriei mele ? Unde sunt casele cu grădini în faţă ? Şi unde sunt amicii mei de joacă ? Unde-s nenea Cimpoeru, tanti Aurica, familia Buduleci ? Unde e Sonia, fiica lor căsătorită şi stabilită la Constanţa, care mi-a lăsat toate cărţile ei de poveşti, de când era mică ? Aşa am învăţat să citesc .Unde e albina care m-a muşcat de picior, în grădină la tanti Aurica ?
* * *
Ce facem noi aici pe Pământ ? Cel mai bun răspuns la întrebarea asta l-a dat un englez ( într-un film englezesc , desigur ) : aşteptăm cioclul şi pietrarul, în ordinea asta !
Sau cum spune Florin Iaru într-o poezie de-a lui : “ pietre tombale, păsări cântătoare şi biografii romanţate “…
* * *
Nu cred în Sfinţii cu tub digestiv.
* * *
Zilele oraşului Băile Govora şi Florile Govorei, ediţia XXXVII – a, 22-23 iulie 2006, o manifestare tradiţională, rămasă din perioada comunistă şi perpetuată fără rost până astăzi, pentru că altceva mai bun nu s-a găsit şi pentru că tot foştii comunişti conduc . Petrecerile şi mesele se ţin lanţ .Primarul este lăudat de toate oficialităţile prezente, lucru care nu pare să-i displacă deloc .Ba din contră, se laudă şi singur ! Aşa a făcut şi Constantin Petraru, primar timp de zece ani .Întocmai aşa ! Mesele şi petrecerile s-au ţinut lanţ, cu cele mai diverse ocazii .A construit noua Primărie, câteva blocuri, dispensarul .La mulţi le-a dat de lucru .Şi tot nu l-au mai votat .Astăzi nimeni nu mai aminteşte de el .În afară de familie, nimeni nu-i aprinde nici măcar o lumânare .Aşa va păţi şi actualul primar când nu va mai fi în funcţie .Sic transit gloria mundi .
* * *
3 august 2006 .Ziua mea de naştere .Împlinesc 45 de ani .Chef mare ! Două lucruri am simţit dimineaţa, când m-am trezit din mahmureală : izul persistent al muştarului de la micii mâncaţi peste noapte la cârciumă şi bunătatea lui Cătălin Şefănescu .Un om beat simte orice răutate, la fel ca un câine în care dai cu piciorul .Am reuşit să supăr din nou pe toată lumea, dar nu şi pe el .E greu să fii mereu un om bun, pentru că trebuie să ai un suflet bun .Nu ştiu cum dar el reuşeşte !
* * *
21-22 august 2006. După 3 ani de absenţă sunt din nou la Bucureşti, dar de data asta, împreună cu Alexandra, însoţitorul ideal în toate pelerinajele mele prezente şi viitoare. Alexandra, un bun companion şi un vesel tovarăş de călătorie. Altfel doar când este foarte obosită, începe să se smiorcăie : ba îi e sete, ba îi e foame, ba nu ştie ce-ar mai vrea, dar sunt doar nervi pur şi simplu. Atunci iese la iveală copilul din ea. Dar în privinţa asta nu-i mare diferenţă între noi doi. Bucureştiul este învăluit de o căldură teribilă care înmoaie asfaltul şi soarele îţi străpunge parcă direct creierul. Adică 38-40 grade Celsius şi noi alergăm pe străzi, cu bagajul agăţat de umeri, ca nişte cai de povară. Dar asta nu ne împiedică să fim veseli şi câteodată chiar să râdem în hohote, simţindu-ne tare bine, deşi suntem doar nişte turişti de conjunctură. După o dimineaţă petrecută la Audionova, alergăm să găsim Facultatea de Medicină unde Alexandra va da examen peste 2 ani. Deocamdată ne fotografiem plini de entuziasm în faţă, având în fundal statuia
impunătoare a lui Carol Davila. Apoi, cum până la examenul de admitere mai e destul timp, bântuim în voie prin interior, dar ne şi odihnim, bucuroşi să scăpăm de vipia
de-afară.
* * *
A doua zi o luăm de la capăt, cu o nouă zi-spital. Stăm la Spitalul Panduri până la ora 13, aşteptând cuminţi să ne vină rândul, la cozile din faţa uşilor diverselor cabinete, unde lumea se înghesuie în picioare, doar o intra ceva mai repede, în loc să rămână fiecare liniştit pe banchetă până îi vine rândul. Nerăbdare tipic românească, plină de şmecherie dar şi de nervozitate, cu siguranţă îndelung exersată, pentru că unora le reuşeşte. Intră în cabinete repede şi pleacă la fel de repede. Numai noi oameni cinstiţi, ducem cu amar coada până la capăt. Dar cum în România de astăzi cu cinstea nu ajungi departe, plecăm ultimii, pregătiţi să dăm piept cu arşiţa de afară. Din cauza ei renunţ să mai vizitez Muzeul Filatelic, spre bucuria Alexandrei. În schimb batem străzile obosiţi dar fără griji şi până la urmă minunea se întâmplă. Găsesc într-un anticariat, destul de multe cărţi poştale vechi cu Băile Govora, din care şi cumpăr câteva.
* * *
23 august 2006. Suntem la Piteşti, oraşul unde în 1905 s-a născut bunicul meu. Căutăm cimitirul catolic. În 1908 aici a fost înmormântat străbunicul Dolfi Carol. Dar surpriză, în spatele zidurilor găsim un vechi cimitir evreiesc, ’’ administrat ‘’ şi păzit cu străşnicie de un ţigan. O plapumă întinsă la soare pe grilajul unui mormânt şi puradeii alergând şi jucându-se în faţa mormintelor pe care este săpată steaua lui David. Ne gândim cu umor că şi ţiganii şi evreii, au fost două minorităţi greu încercate de istorie. Aşa că situaţia din cimitir se potriveşte situaţiei din realitate. Nu suntem lăsaţi să vedem cimitirul. Ţiganul ajuns paznic la evrei se opune categoric. ‘’ Nu e voie ! ‘’zice. Şi ca să fie mai bine înţeles, ne barează trecerea cu braţul lui tatuat. Cu acelaşi braţ, ne arată direcţia unde s-ar găsi cimitirul catolic. Dar când ajungem avem o nouă surpriză. Suntem în faţa cimitirului armenesc ! Neştiute sunt căile Domnului ! De data asta suntem lăsaţi să vedem cimitirul, curat şi bine îngrijit. De aici suntem îndrumaţi la biserica catolică. Ajungem sleiţi de puteri, pentru că este la fel de cald ca în Bucureşti şi în plus nu avem unde să lăsăm bagajele. Preotul este foarte amabil, intrăm în casa parohială şi căutăm în registrul pentru morţi pe anul 1908. Numele străbunicului meu nu figurează. Misterul se lămureşte abia când îi spun preotului că în certificatul de deces era trecut ca fiind de religie luterano-catolică. Neştiinţa şi confuzia celui care l-a scris. Eu tot timpul crezusem că străbunicul a fost catolic. Dar sunt două confesiuni diferite. Luteranii erau protestanţi şi n-aveau ce să caute în registrele catolicilor. Dacă străbunicul ar fi fost catolic, cu siguranţă i-am fi găsit numele în registru, ne spune preotul şi ne îndrumă spre biserica adventistă. Când ajungem găsim o frumuseţe de biserică nouă-nouţă. Un domn care locuieşte în aceeaşi curte şi care este şi el adventist, ne îndrumă spre o veche casă de rugăciuni, care se găseşte vis-à-vis de poşta veche şi care ar fi aparţinut luteranilor, nu înainte de a ne dărui două broşurele şi a ne spune să le citim cu atenţie, pentru că vine sfârşitul lumii…
Ajungem şi la casa de rugăciuni. Curtea este plină de bălării. Pe uşa din faţă un grilaj cu lacăt. Totul pare uitat şi părăsit de o sută de ani. La fel şi străbunicul nostru. O doamnă care locuieşte în curtea din spate, ne spune că în trecut, clădirea plus anexele, au fost proprietatea bisericii evanghelice. După 1990, sala din faţă a fost închiriată pentru rugăciuni bisericii adventiste. La fel cu părintele, ne spune că vechile morminte ale catolicilor şi poate şi ale luteranilor s-ar găsi în partea veche a cimitirului ortodox. Dar noi nu mai avem răbdare şi nici timp. Plecăm şi pe drum îmi amintesc versul atât de frumos şi atât de adevărat pe care Emily Dickinson l-a scris : “ After a hundred years / Nobody knows the place…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu