joi, 26 noiembrie 2015

Pensionarii domnului Manolescu


De când Uniunea Scriitorilor acordă membrilor săi jumătate din pensia de la Stat, un fenomen şi-a făcut apariţia printre aspiranţii la gloria literară din Râmnicu Vâlcea. Zeci de autori, poeţi şi prozatori în devenire iau cu asalt editurile care pentru profit, tipăresc astăzi o carte la fel de uşor cum ar tipări un calendar de perete. Această mică oaste grăbită să intre în luptă sub flamura domnului Manolescu, nu precupeţeşte nici un efort în atingerea scopului final. Sume importante de bani sunt risipite pentru a edita maculatură, texte lipsite de valoare literară, de nivel mediocru, îmbrăcate în coperte ţipătoare, de un prost gust evident. Se închiriază restaurante şi pensiuni, se acordă diplome şi premii, apar cenacluri peste noapte, Autorii apar la televiziunile locale, se felicită şi se bat pe burtă reciproc. Ba mai mult, critici literari cu oarecare renume îşi vând serviciile noilor autori, pentru o ciorbă sau din motive numai de ei ştiute. M-am întrebat ce-i mână pe dumnealor în luptă ? Ei bine, în afară de menopauza şi andropauza firesc prezente la o anumită vârstă, în afară de gloria şi prestigiul literar care te pot ajuta în societate, acum un motiv nou a apărut la orizontul creaţiei literare. Pensia domnilor şi doamnelor ! Pensia ! Acum porţi în buzunar nu doar carnetul de membru al U.S.R., ci şi o pensioară. Lucru deloc de neglijat ! În condiţiile în care pensia de la Stat este foarte mică, i se adaugă jumătate din ea oferită de asociaţia de breaslă. Această minune a devenit posibilă sub prezidenţiatul domnului Manolescu, prin introducerea unei discipline financiare şi încasarea timbrului literar. Toate bune şi frumoase, doar că de aceste drepturi ar trebui să beneficieze doar autorii care au talent. Din păcate acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Situaţia descrisă mai sus se prelungeşte până la nivelul comisiilor de validare. Puţini, foarte puţini dintre autorii vâlceni au intrat pe merite strict literare în Uniunea Scriitorilor. Acest lucru se observă şi la nivel de Uniune care are mai mult de două mii de membri. Câţi dintre ei nu sunt decâ nişte veleitari, trecuţi prea uşor prin sita comisiilor de validare care nu cerne cu atenţie valorile. Tocmai din acest motiv a fost introdusă în statut calitatea de membru stagiar. Şi cu toate că în Râmnicu Vâlcea sunt zeci de poeţi şi prozatori, bunul meu simţ de cititor şi bibliotecar nu recunoaşte decît doi : Felix Sima şi Constantin Mateescu.

duminică, 15 noiembrie 2015

Adrian Cristinescu a murit ...


" Acum când îţi vorbesc tu nu te-ai născut încă şi poate nu voi mai fi cand cuvintele mele vor ajunge la tine ". Târziu, mult prea târziu am aflat că prietenul meu, poetul Adrian Cristinescu a murit... Rămâne cartea pe care am publicat-o împreună. La sfârşitul lui noiembrie 1989, ne întâlneam în Piaţa Universităţii, aproape de Intercontinental, pentru a pune laolaltă cele două părţi ale Tandem-ului, el venind de la Satu Mare, eu de la Băile Govora. O lună mai târziu, în acel loc aveau să moară oameni. Copiii revoluţiei pe care Cristinescu i-a anticipat parcă în versurile lui, atunci când nimeni nu avea cum să ştie ce se va întâmpla. Apoi lucrul pe manuscris într-o cameră de hotel. Drumul înapoi la Govora, singur de astă dată şi dactilografierea manuscrisului, într-o vreme când încă nu existau computere şi nici imprimante, la antica mea maşină de scris. Nervii mei şi reproşurile când l-am aşteptat zadarnic o jumătate de zi pentru fotografia copertei a patra, în mijlocul protestatarilor care umpleau Piaţa Universităţii. Ne-am fotografiat împreună în vara lui 1990, dar fotografia nu a mai ajuns pe coperta cărţii. Peste câţiva ani, ne-am revăzut la Râmnicu Vâlcea, în apartamentul mamei sale, când i-am adus cronicile la carte. Lumea românească se schimbase şi el se schimbase, nu mai scria poezie. El poetul extraordinar, poetul mult mai bun ca mine, de care toată lumea mă întreba în redacţii, nu mai scria poezie. Şi-mi amintesc cum în clasa a opta, colegi fiind, mi-a pus în mână prima care de poezie adevărată, semnată de Nichita Stănescu, cum m-a învăţat să citesc poezie, pe mine care nu citisem decât poeziile din manualele de literatura română. Apoi schimbam cărţi de poezie şi citeam ce scrisesem împreună. Adrian Cristinescu a murit. Şi odată cu el a murit o parte din mine. Poate cea mai frumoasă. Rămâne amintirea unei prietenii şi poezia lui extraordinară. " Despre tine atât / după eclipsă se va striga din nou catalogul / copii tăi o armată în zale vor veni vor învinge ".

Charles de Gaulle despre integrarea musulmanilor


" E foarte bine că există francezi galbeni, negri sau tuciurii. Arată că Franţa e deschisă tuturor raselor şi că are o vocaţie universală. Dar, cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Suntem totuşi, înainte de toate un popor european de rasă albă, de cultură greco-latină şi de religie creştină.
Să nu veniţi să povestiţi basme. Musulmanii? V-aţi dus să-i vedeţi ?
I-aţi privit cu turbanele şi djelada-urile lor ? Vedeţi bine că nu sunt francezi. Cei care propovăduiesc integrarea au un creier de colibri, chiar dacă sunt foarte savanţi. Încercaţi să integraţi uleiul şi oţetul, agitaţi sticla şi după o vreme se vor separa din nou. Arabii sunt arabi, francezii-francezi. Credeţi că populaţia Franţei ar putea absorbi 10 milioane de musulmani care mâine vor fi 20 şi poimâine 40 ? Dacă noi facem integrarea (Franţa cu Algeria) dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedica noi să nu vină în Franţa continentală când nivelul vieţii e mult mai elevat ?
Satul în care m-am născut eu nu se va mai chema Colombey - două biserici ci Colombey două moschei ".

" C’est très bien qu’il y ait des Français jaunes, des Français noirs, des Français bruns.
Ils montrent que la France est ouverte à toutes les races et qu’elle a une vocation universelle. Mais à condition qu’ils restent une petite minorité. Sinon, la France ne serait plus la France . Nous sommes quand même avant tout un peuple européen de race blanche, de culture grecque et latine et de religion chrétienne.
Qu’on ne se raconte pas d’histoire ! Les musulmans, vous êtes allés les voir ? Vous les avez regardés avec leurs turbans et leurs djellabas ? Vous voyez bien que ce ne sont pas des Français. Ceux qui prônent l’intégration ont une cervelle de colibri, même s’ils sont très savants. Essayez d’intégrer de l’huile et du vinaigre. Agitez la bouteille. Au bout d’un moment, ils se sépareront de nouveau. Les Arabes sont des Arabes, les Français sont des Français. Vous croyez que le corps français peut absorber dix millions de musulmans, qui demain seront vingt millions et après-demain quarante ? Si nous faisions l’intégration, si tous les Arabes et les Berbères d’Algérie étaient considérés comme Français, comment les empêcherez-vous de venir s’installer en métropole, alors que le niveau de vie y est tellement plus élevé ? Mon village ne s’appellerait plus Colombey-les-Deux-Églises, mais Colombey-les-Deux-Mosquées ".

Charles de Gaulle

Parisul e un alt Beirut


La nici un an după Charlie Hebdo o altă tragedie loveşte nemilos Parisul. Autorităţile competente trebuie să explice cum a fost posibil să moară 129 de oameni şi încă 300 să fie răniţi ? Cum a fost posibil ca teroriştii să intre în Franţa cu portbagajul plin de armament ? Pentru mine explicaţia este una singură : politica greşită a Franţei şi a Uniunii Europene în ce priveşte emigraţia şi libera circulaţie. Numărul mare de musulmani care ocupă cartiere întregi în mai toate marile capitale occidentale. Libertatea de circulaţie ar trebui menţinută doar în interiorul frontierelor Europei şi doar pentru europeni. Dacă asemenea acte se repetă, ar trebui să se meargă in extremis până la expulzarea întregii populaţii musulmane din Europa şi în niciun caz la primirea unui număr enorm de noi refugiaţi din Siria, Irak şi Afghanistan, cum se întâmplă în prezent. Exodul se petrece tot din vina Occidentului şi Statelor Unite care au modificat echilibrul de putere în câteva state din zonă, în numele unei iluzorii democraţii de tip occidental, imposibil de aplicat unor populaţii, cu un mod de viaţă pe care noi ca europeni, nu-l înţelegem şi nici nu-l putem accepta. După 50 de ani trebuie să-i dăm dreptate generalului Charles de Gaulle care a afirmat că Franţa nu va putea să-i integreze pe musulmani şi că aceştia trebuie să rămână o minoritate, "altfel Franţa nu va mai fi Franţa". Şi Europa nu va mai fi Europa. Pentru edificare, postez separat textul cuvântării generalului de Gaulle şi mă gândesc la ce comentariu amar - privitor la falimentul şi lipsa de viziune a politicii franceze şi europene - ar fi făcut Emil Cioran dacă ar mai fi trăit....

joi, 8 ianuarie 2015

Charlie Hebdo : băşcălie franţuzească versus fundamentalism arab

Ce s-a întâmplat în redacţia săptămânalului satiric Charlie Hebdo nu-i decât o continuare a atentatatelor de la 11 septembrie din Statele Unite. Începând de atunci lumea nu mai e sigură. Şi iată că băşcălia franţuzească se plăteşte cu sânge ! Dacă Franţa a primit atît de mulţi arabi ar fi fost normal să le menajeze şi sensibilitatea religioasă. În numele dreptului la exprimare liberă este batjocorit profetul Mahomed. Caricaturile ironizatoare au fost plătite foarte scump ! Cu 12 morţi şi 11 răniţi ! Omorâţi în centrul Parisului cu automate Kalaşnikov ! De arabi crescuţi şi născuţi în Franţa ! Aşa ceva era de neimaginat în 1991, anul când am vizitat Parisul pentru prima oară. Prilej de reflecţie amară, gândind cît de mult s-a schimbat lumea de atunci ! Şi gândind cum ar fi dacă profetul nostru Isus Cristos ar fi batjocorit într-un mod dureros pentru orice creştin. Noi cum am reacţiona ? Nu cu un Kalaşnikov, cu siguranţă. Dar asta nu înseamnă că am fi mai toleranţi. Un singur comentariu ar fi de făcut. Dacă băşcălia continuă atunci vor continua şi atentatele. Şi atunci una din două, cum ar fi spus Caragiale : ori Franţa expulzează toţi arabii şi băşcălia la adresa profetului Mahomed continuă netulburată, ori arabii rămân şi băşcălia încetează. Una din două.

marți, 19 august 2014

Conu' Dinu

A murit cel mai mare delapidator din istoria României postdecembriste : Conu' Dinu ! Mi-l amintesc prin 92'-93' cum mai galopa cu căluțul PL '93, lângă cel mai tare(ceanu) aliat liberal de astăzi al PSD. Cum mai galopau ei împreună căutând să umple desagii calului cu bani... și slavă Domnului că i-au umplut cu vârf și îndesat ! În comunicatul de la radio se vorbea despre preluarea controversată a Rafinăriei Petromidia, taman în timpul mandatului de președinte al Domnului Costică, alt mare păpușar care s-a declarat cu tristețe înfrânt de Securitate și mai târziu a devenit cel mai bun prieten al lui Dom' Neluțu, președintele moscovit și bolșevic... Și uite așa, cu un mic ajutor din partea prietenilor din partide, dar și a Securității, a ajuns Conu' Dinu cel mai bogat român și cel mai mare petrolist, mai ceva ca J.R.Ewing, cu diferența că acesta moștenise averea din familie. Cu siguranță, se poate spune acum, că el a fost doar un paravan care asigura banii necesari finanțării afacerilor politice și campaniilor electorale, dând cu dărnicie bani în stânga și-n dreapta, ca un fel de trezorier al partidelor. Și tot în comunicatul de la radio, președintele de onoare al PNL, îl deplângea pe marele său prieten și dispărut, autoexilat la Londra din pricini de boală și de familie. Pentru că din averea de 3 miliarde de dolari și ceva, au mai rămas doar vreo 250 de milioane, care vor fi tocați cu siguranță de aceeași îndurerată familie a "marelui dispărut". Și uite așa se stinse din viață cel mai bogat român, dintre cei 300 cei mai bogați români, prezentați cu mândrie într-o carte de ziarul Adevărul, unii dintre ei închiși prin bravul și curajosul efort al DNA (doar până după alegeri) și pe care din silă cetățenească nu-i mai numesc. Pentru că la ei sunt banii noștri, bani care ar fi trebuit să fie la bugetul statului, adică la Învățământ, Sănătate, Cultură, salarii și pensii, adica înapoi de unde au fost furați. Așadar nu pot să-i urez creștinește Conului Dinu țărână ușoară, ci doar bani grei... la ficat.

duminică, 9 februarie 2014

Cum înțelege arta omul simplu de la țară

A.I.Kuprin, un scriitor rus uitat astăzi, povestește în schița " Greierele cel vesel ", publicată în anul 1910, cum " trei esteți , care căutam pe atunci frumusețea aristocratică , rafinată , în sunete, cuvinte și culori " : un pictor, un poet și un muzician, asistă într-un sat uitat de lume, la Sărbătoarea Crăciunului organizată la școala locală, printre momentele prezentate aflându-se în mod ironic și fabula " Greierele și furnica ", parcă o bătaie de joc la adresa celor trei artiști progresiști veniți tocmai de la Petersburg și aflați în postura greierului. Versurile cântate de corul școlii : " Ai cântat, îmi pare bine./ Acum joacă dacă poți, / Iar la vară fă ca mine...", prilejuiesc scriitorului o reflecție amară despre cum este înțeleasă arta de omul simplu de la țară : " Iată-ne, un mic grup de intelectuali, stând față în față cu un popor uriaș, cel mai misterios, mai măreț și mai asuprit popor de pe pământ. Ce ne leagă de el ? Nimic. Nici limba, nici credința, nici munca, nici arta. Poezia noastră i se pare caraghioasă, absurdă și de neînțeles, ca unui copil. Pictura noastră rafinată nu este pentru el decât o mâzgăleală inutilă și indescifrabilă. Căutarea de Dumnezeu și zidirea de Dumnezeu care ne preocupă pe noi, reprezintă o prostie pentru el, care crede cu aceeași sfințenie și în Sfânta Paraschiva și în Muma Pădurii. Muzica noastră i se pare un zgomot plictisitor. Știința noastră nu-i ajunge. Mintea noastră complicată i se pare caraghioasă și jalnică, lui, care cu atâta înțelepciune, răbdare și simplitate face să rodească natura cea aspră. Da. Ce-i vom spune în ziua teribilă a judecății acestui copil și fiară totodată, acestui înțelept și animal, acestui uriaș cu milioane de capete ? Nimic. Vom spune cu tristețe : "Eu cântam". Iar el ne va răspunde, cu zâmbetul viclean al țaranului : " Acum joacă dacă poți "...

Despre mine

Fotografia mea
Poezia mea este biografia mea. Contact: valentindolfi@yahoo.com
Fragmentele de jurnal " Gânduri pentr-un ochi de sticlă " au fost publicate în " Povestea vorbei " din Rm.Vâlcea.

Textele publicate pe acest blog îi aparţin în exclusivitate lui Valentin Dolfi.