Cu Felix Sima, într-o cârciumă murdară din Ostroveni, bem amândoi vodcă românească ieftină, din sticle de “ Frucadă “, pentru că nu au pahare . Terminăm banii şi când să plecăm, găsesc în noroiul de sub masă trei bancnote de 50 de lei şi bem până se închide.
* * *
Telefon de la Cristinescu. A fost la Oradea în tipografie şi şi-a corectat manuscrisul. Cartea urmează să intre sub tipar şi ar fi posibil să apară în luna aprilie, dar nu are copertă.
* * *
Îi telefonez lui Florin Iaru timp de două săptămâni şi acasă şi la editură, fără să reuşesc să-l găsesc. Las numărul meu de telefon peste tot. Nici un semn .
* * *
Îi telefonez lui Ion Stratan la “ Contrapunct “. Îmi spune că s-a văruit în redacţie şi nu-mi găsesc manuscrisele. Să trimit altele şi cât mai repede. Şi asta se întâmplă după ce-am aşteptat un an, adică exact din februarie ’90 .
* * *
Orice interviu este un interogatoriu. Întrebări insistente şi reflectoare puse în ochi, întocmai ca la poliţie.
* * *
Cioran a scris să-şi întreţină depresia. Noi îi citim cărţile din acelaşi motiv .
* * *
Dacă nu ar fi Alexandra şi cele câteva cărţi de poezie pe care le-am scris şi publicat, aş crede că mi-am ratat viaţa. Aşa mai există o speranţă. Deşi Cioran a spus: “A-ţi rata viaţa înseamnă să te faci poet – fără a avea nevoie de talent “.
* * *
Într-una din scrisorile către Friedgard Thoma, Cioran mărturiseşte că ar fi vrut să-şi îngroape capul pentru totdeauna sub fusta ei. Pentru o clipă, toată gândirea lui, prizoniera unei vulve, fie ea şi ariană .
* * *
Odată cu vârsta, dorinţa sexuală din ce în ce mai absentă şi neliniştea absenţei ei din ce în ce mai mare .
* * *
O instituţie îl susţine pe Iisus – Biserica. Cine ştie dacă în absenţa ei nu ar fi fost demult uitat !
* * *
Universul – accident sau creaţie ? De fapt singura întrebare care contează .
* * *
Două lucruri am realizat plecând în America. Am scris o carte şi am scăpat de o obsesie. “ Ai venit mai târziu cu o sută de ani, mi-a spus D-na Fisher, aici nu mai e nimic de colonizat “. Are peste o sută de pisici pe care le hrăneşte din pensia ei. Sunt peste tot : în casă, în curte şi în hambar . “ Lasă-le în pace şi nu te mai mira atât, spre deosebire de oameni măcar ele sunt recunoscătoare ! “ .
* * *
Cele 190 de exemplare din “ Lumea de ipsos “ au sosit de la editură, ambalate într-o cutie de Muscat Ottonel, 4 x 3 litres bag in box, Val Duna Edition. Emoţionat, am coborât scările poştei, purtând cutia pe umăr. M-am oprit cu Mihaela, la băncile de lângă chioşcul de ziare. Acolo am desfăcut cutia şi am răsfoit primul exemplar. Depusă la “ Cartea Românească “ pe 30 mai 2001, apare abia acum în octombrie 2005, la Editura “ Ex Ponto “ din Constanţa, printr-o intervenţie prietenească, după 4 ani de aşteptare deznădăjduită şi cereri de sponsorizare, depuse la toate băncile şi societăţile de asigurare din lume, fără nici un rezultat. Şi după ce am scris doi ani, şi-am aşteptat alţi patru, iată ce lipsit de glorie se termină totul. Pe o bancă, aşteptând o maşină, să pot duce pachetul acasă .
* * *
Cu Alexandra, în plimbare la şcoala veche, urcăm drumul îngust, asfaltat, străjuit de stejari bătrâni . Drumul care pare că nu duce nicăieri. Parcă e un drum iniţiatic, parcă am regăsit “ cărarea pierdută “. Dar curând apare în depărtare clădirea şcolii şi misterul se risipeşte. N-am regăsit nici noi “ cărarea pierdută “ .
* * *
Mult timp, America a avut pentru mine, chipul şi asemănarea unei monede de 25 de cenţi, pe care o primisem din greşeală,ca rest la cinematograf. Era singura bucăţică reală dintr-o Americă, la care visam, şi pe care o întâlnisem doar în filme şi în romanele lui Fenimore Cooper şi Karl May. Dar într-o zi am pierdut moneda. Atunci s-a terminat şi adolescenţa mea rebelă şi aventuroasă .Intram deja într-o altă vârstă. Romanele cu indieni şi cowboy rămăseseră uitate pe raft .
* * *
Ce frumos miroase creionul de rimel al lui I.U., în baie, dimineaţa !
* * *
Emisiune comemorativă despre Marin Preda, la radio .Vorbesc câţiva scriitori şi la sfârşit vocea lui. Şi în tot acest timp I.U. se priveşte cochet în oglindă .
* * *
Îi arăt lui I.U. poezia pe care am scris-o pentru ea . Nu este deloc impresionată. De fapt în căminul ăsta de nefamilişti, majoritatea ingineri textilişti, nimeni nu se omoară cu literatura. Cu poezia nici atât. “ Tu eşti poet pentru tine şi pompier pentru ţară ! “ zice I.U. “ Tu eşti poet dar nu te porţi ca un poet ! “ zice Mihaela. Eu sunt doar un contemplativ dezamăgit .
* * *
După ce i-am spus ora, ziua, luna şi anul în care m-am născut. După ce mi s-a uitat în palmă şi mi-a mai pus alte câteva întrebări, o damă mi-a spus că într-o existenţă anterioară, am fost doamnă de companie la curtea regelui Angliei, pe la 1460. Adică exact în anul când a fost omorât Richard, Duce de York şi Henric al Vl – lea era rege. Deşi nu cred în reîncarnare, un lucru e sigur : aş schimba oricând existenţa mea actuală cu aşa-zisa mea existenţă anterioară .
* * *
Primesc în sfârşit o scrisoare de la domnul C.P., un pasionat filatelist, de la care am achiziţionat câteva frumoase cărţi poştale Băile Govora. Îmi scrie că a fost operat de pancreatită şi e foarte slăbit. Nimic despre filatelie, pasiunea noastră comună. Nimic din umorul pe care-l aveau altădată scrisorile lui. Departe sunt toate acum. Scrisul e tremurat şi simt printre rânduri neliniştea şi teama de moarte.
* * *
Din salonul 10, de la Chirurgie, după ce se stingeau toate luminile, vedeam printre frunzele cireşului de lângă geam, cum rămânea aprins toată noaptea în corpul de vis-à-vis, doar un ecran de computer .
* * *
Înainte de a muri, bunica l-a rugat pe tata, să o ducă până la fereastră, “să mai vadă lumea o dată “. De teamă să nu-i facă rău, tata nu a dus-o. Cu câteva zile înainte de a muri, tata i-a cerut mamei mele, un păhărel de ţuică. De teamă să nu-i facă rău, mama nu i-a dat .
* * *
Vis. 6 dimineaţa, 18 iulie 2006. Sunt într-o curte interioară şi încerc să ies în stradă. Pe drum, trec printr-o clădire pustie, aflată în construcţie. La capătul unui coridor mă aşteaptă un bărbat înarmat cu o bucată de lemn. Îmi dau seama că vrea să mă jefuiască şi o pornesc grăbit înapoi. Dar n-am scăpare. Mă ajunge din urmă şi mă duce pe un coridor, de data asta foarte circulat. Multă lume trece în ambele sensuri. Pare un coridor de judecătorie. Lângă unul dintre pereţi, mese şi o bancă lungă. Acolo mă obligă să mă aşez şi să scriu o declaraţie, pe care mi-o dictează, cum că-i las tot ce am la mine. Seamănă cu o arestare, deşi ştiu că sunt nevinovat. Nu departe de mine, la altă masă, alt gardian şi altă victimă care îşi scrie declaraţia. Între timp, probabil ca să mă înspăimânte, gardianul meu se crestează cu repeziciune, în gură şi pe faţă, cu lama unui cuţit. Curând, faţa i se umple de dungi sângerii. Mă trezesc înfricoşat şi bucuros că totul nu e decât un vis, şi mă gândesc la Josef K. pe care “ îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat .”
* * *
Alexandra vorbeşte cu mine la telefon, dar nu cum vorbeşte de obicei, adică “ tati, să-mi aduci ceva, o gumiţă…”. Acum pronunţă cuvintele într-un fel ciudat, de parcă vorbeşte o limbă pe care numai ea singură o ştie. Când o întreb, îmi spune că vorbeşte în limba română. Insist să-mi spună ce limbă, ce joacă nouă mai e şi asta ? “Joaca de-a franceza !”, spune …
* * *
Nimic nu se întoarce înapoi… Alejandra Vidal Olmos înaintând încet, în spaţiul dintre maşinile încremenite, pachiderme moarte. Prin fabrica plină de şobolani, prin fabrica asta care astăzi nu lucrează. Alejandra Vidal Olmos care s-a sinucis dându-şi foc, după ce şi-a împuşcat tatăl, undeva la Buenos Aires, în anul 1955. Despre ea, Sabato a scris o carte. Şi cartea a apărut în 1963 şi a stârnit scandal .Şi te întrebi cum arăta şi cum obişnuia să se îmbrace, şi cum a ars ca o torţă vie în noaptea halucinantă a Buenos Aires-ului, Alejandra Vidal Olmos. Şi e ca atunci sub prelata camionului militar, într-o vară, când te gândeai la Catinca Ralea, despre care Valentin Lipatti spunea că la 18 ani era superbă, purta o fustă în carouri, şi tocmai se întorsese din Statele Unite, unde terminase liceul .Placa albă de la cimitirul Bellu şi cei patru boboci roşii de trandafir, pe care i-ai găsit la mormânt .
Şi te gândeşti la fostele tale iubiri care acum au bărbaţi şi copii. Şi te gândeşti la Alexandra, fetiţa ta, care mâine împlineşte trei luni .La mirosul ei de copil, de lapte. Fotografii cu fotbalişti, decupate din reviste şi lipite pe vestiare. Şobolanul mort, pe care la întoarcere, îl găseşti în mijlocul aleii. Şi te gândeşti la bătrâna de 82 de ani, care stă în pat şi citeşte romane, din care poate nu mai înţelege nimic. Cuprinsă de un fel de resemnare, de un fel de teamă. Are 82 de ani şi priveşte tot timpul uşa. De parcă aşteaptă să se întâmple ceva care să-i lămurească sensul existenţei. Şi nu se întâmplă nimic. Ce ar putea să spună despre lucrurile pe care le trăieşte în fiecare zi, mereu aceleaşi, fără încetare. De zece ani e imobilizată în pat. Priveşte tot timpul uşa. Are 82 de ani şi ştie că va muri. Nimic nu se întoarce înapoi …
* * *
Visele vechi. Iluziile. Amintirile din prima copilărie, imagini disparate, din ce în ce mai fărâmiţate şi mai greu de reconstituit. Copilăria. Adolescenţa. Silvia, iubirea din clasele primare. Străzi, clădiri în care am locuit şi care acum nu mai sunt. Oameni pe care i-am cunoscut şi care acum nu mai sunt. Viaţa atâta câtă a fost. Nimic nu se întoarce înapoi…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu