Valentin Dolfi*, în care îmi place să cred că se poate identifica una dintre cele mai originale voci ale poeziei noastre postdecembriste, îşi asumă, cu o nonşalanţă, aparent candidă, „păcate” capitale cum ar fi infantilismul, narativitatea, exagerarea prozaismului existenţei, tonalitatea minoră. „Compunerile” lui de şcolar cuminte ne trimit, printr-o rafinată şi deloc şcolărească, totuşi, tehnică a detaliului, într-o lume banală şi fascinantă în egală măsură.
Acordarea încăpăţânată în copilărie provoacă, la el, un intens câmp liric, auster şi elegiac, menit să anihileze orice tentaţie ficţionară. Reconstituită, parţial din detalii revelatorii existenţa individului devine, tocmai prin lipsa de spectaculozitate, semnificativă pentru existenţa speciei, primejduită/ prinsă, aceasta, în mereu misterioase arcane.
Asumarea simplităţii sintactice şi a logicii „naive” a copilului, conexiunile abia sugerate ale punctelor de tensiune epică ori verbalizare parcă obosită a emoţiei creează, într-adevăr, impresia de artificial („de ipsos”) a unei lumi care nu este însă deloc una moartă (decât, cel mult la propriu); altfel, în memorie-ea este cât se poate de vie în stranietatea ei.
Exilat în propriul trecut ori peregrinând fără noimă printr-un prezent la fel de inconfortabil eul trăieste, fără nici o urmă de patetism, clipa. „Discursul” lui pare mai curând al unui somnambul decât al unui ins emoţional implicat în cele ce (i) se întâmplă; o relatare apusimecanică a unui privitor din afară, fără simţul naturii, fără fior metafizic, fără retorică: „Bunica fuma şi bea cafea eu o iubeam mult/ o ascultam în vacanţa de vară citeam/ Jules Verne în pat şi Cei trei muşchetari/ când i-a venit prima dată rău a căzut la/ Complex a adus-o acasă un ofiţer şi-a/ revenit şi de atunci n-a mai băut cafea/ şi n-a mai fumat tot timpul a luat pastile/ tata plângea tata zicea că nu e bine din/ pensia ei ne cumpăra parizer şi franzelă/ mâncam cu poftă aşezaţi la masă într-o zi/ bunica a murit a plecat să cumpere pâine după/ ce terminam eu adunam firmiturile pe o bucată/ de ziar şi bunica le arunca la păsări în curte (Compunere).
Mitologia umilă a acestui univers domestic se constituie din prezenţe vagi, a căror sacralitate nu e garantată de nimic, decât, poate, de faptul că ele rezistă ciudatei probe a timpului care este memoria individuală.
Bunicul Carol Adolf, sas transilvănean, deportat în Ucraina „de unde nu s-a mai întors”, Cosma Daniela, colega de clasă, Vasiloiu Virgil, sora Cristina ori domnişoara de matematică, Wagner cel care „are vaci”, doamna Fisher, Mircea ori Cristian Popescu „însufleţesc”, pentru câte o clipă, cenuşa cotidianităţii resemnate. E o poezie a recuperării umbrelor şi a unei mai drepte cinstiri a umilităţii.
Nici o artă poetică, pe de altă parte, nu pare a motiva scrisul, nici un program existenţial-viaţa: „Ce faci tu de fapt zice Mihaela/ te uiţi trei ore la televizor îţi faci de/ lucru în bibliotecă trei ore citeşti şi uite/ cum îţi trece timpul când nu mai poţi să scrii/ arăţi ca o molie înţepenită de frig pe rama/ ferestrei şi nici măcar nu eşti un mare poet/ ai ochii apoşi şi goi iar ai băut ce-o să mă/ fac cu tine ce-o să le spun părinţilor tăi/ săracii sunt atât de bătrâni nimeni nu are grijă/ de ei în situatia asta nimeni nu-i întreabă/ dacă au mâncat ceva mâine-poimâine mor şi tu/ eşti atât de indiferent nu vezi că fata noastră/ a crescut nu vezi că astăzi poartă minijupă/ şi uite cum îţi trece viaţa şi nici măcar/ nu eşti un mare poet aşa ca Nichita Stănescu (Un mare poet)
Discursul lui Dolfi poate fi deosebit de convingător şi fără masca infantilităţii, demonstrând că poezia, ca şi existenţă, se poate constitui din bizareriile mărunte ale hazardului, care ne rezervă, totuşi, fie şi doar ca revers al mediocrităţii cotidiene, momente de neagră iluminare: „la/ metrou la Romană ne-am despărţit noaptea era lungă/ şi-naltă moartea era mică şi searbădă dulce şi/ nepăsătoare curgea viaţa ca o sticlă de Coca-Cola/ spartă şi-mprăştiată pe asfalt (Dulce şi nepăsătoare curgea viaţa)
„Naivitatea” jucată a poemelor lui Valentin Dolfi dezvăluie un poet de rafinament estetic şi incontestabilă fineţe sufletească.
Marian Dopcea, ” Lumea de ipsos “, în ” Poezia “ nr.1(35), 2006
* Valentin Dolfi, Lumea de ipsos, Editura „Ex Ponto” 2005.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu