Râmnicul fără Doru Moțoc

A fost cu siguranță, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai Râmnicului, dar recunoscut și în țară prin dramaturgia pe care a scris-o. “Undeva o lumină”, poate cea mai cunoscută piesă a sa, a fost jucată cu mult success pe scena Teatrului Bulandra din București. Doru Moțoc era și unul dintre cei mai vechi membri ai Uniunii Scriitorilor - Filiala Sibiu, mulți scriitori plimbându-se cu micul său Trabant, pe la diverse agape și întâlniri literare din epocă. Ca și în cazul altor scriitori și scrisul său dinainte de 1989 a fost marcat de proletcultism, tributul pe care talentul său a trebuit să-l plătească, trăind într-o țară ca România, unde altfel nu ar fi fost posibil să publice și să se afirme. Revine după 1989, propunând o nouă formulă teatrală, prin piesa de teatru “Zborul, ce fericire!” și printr-un manifest teatral publicat în revista “Transilvania”. Este foarte activ, publică mai multe piese de teatru care îi sunt reprezentate în țară și în străinătate. Are o rubrică permanentă în “Curierul literar și artistic”, publicând mai apoi textele de acolo, în “Jurnalul unui provincial”, poate cea mai fermecătoare carte a sa. Ani la rând este realizatorul și prezentatorul emisiunii “Ceea ce rămâne”, de la Televiziunea Vâlcea 1, unde unde invită scriitori și discută despre cărțile nou apărute, emisiunea având și o revistă a presei literare. Elev de liceu, în anul 1978, am asistat din întâmplare sau poate din destin, la reprezentația cu piesa “Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” - avându-l ca personaj principal pe revoluționarul pașoptist Nicolae Bălcescu – piesa reprezentând și debutul actorului Cristian Alexandrescu, în mica sală de la etajul Palatului Culturii, tribunalul de astăzi. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu dramaturgia lui Doru Moțoc. Ne-am cunoscut câțiva ani mai târziu, la ședințele Cenaclului “Anton Pann”, care pe vremea aceea se desfășurau la demisolul casei muzeu cu același nume, avându-l ca amfitrion pe istoricul Horia Nestorescu-Bălcești. Într-una din ședințe, i-am și criticat piesa de teatru „Ursul”, pe care tocmai o citise. Din delicatețe și bunătate niciodată nu mi-a reproșat ceva. În mod esențial și fundamental Doru Moțoc a fost un poet. Poate acesta să fi fost și motivul pentru care a fost atât de entuziasmat și mi-a promovat atât de mult poemele. Deși eu niciodată nu m-am considerat poet, cât mai degrabă un prozator ratat, iar poemele pe care le scriu, niște mici fragmente de proză. În anul 1992, mă invită la Radio Etalon, unde mă prezintă și mă invită să-mi citesc poemele. Tot la invitația sa, în 1995, colaborez cu o rubrică lunară de poezie la “Curierul literar și artistic”. În anul 2005, îmi prezintă volumul „Lumea de ipsos”, la vernisajul pictoriței Angela Tomaselli. Cartea este prezentată și la emisiunea sa de la Vâlcea 1, unde sunt invitat să vorbesc despre scrisul meu și să-mi citesc poemele. A vorbit despre scrisul meu atât de elogios, în anul 2017, când mi-am lansat „Viața de mucava” și antologia de autor “Fotografii de familie”, încât orice scriitor ar fi fost invidios! Pentru mine a fost și ultima sa prezență publică, care din fericire a fost filmată. Am atât de multe amintiri cu Doru Moțoc! A fost atât de prezent în viața mea și în activitatea mea literară, încât l-am iubit și l-am respectat ca pe un tată pe care nu l-am avut niciodată. Acum nu-mi amintesc decât tristețea și durerea din ultimii săi ani de viață, decât singurătatea în care se retrăsese, după ce doamna Valeria nu a mai fost. Îl văd și acum, cum se îndreaptă spre mine, cu mâinile la spate, zâmbind, așa cum se întâmpla de fiecare dată când ne întâlneam. Ce mai faceți Maestre îl întrebam. Nu pot să vorbesc la trecut despre Doru Moțoc. Știu sigur că ne vom întâlni cândva, pe una dintre străzile Râmnicului, orașul pe care l-a iubit atât de mult! Ce mai faceți Maestre întreb și doar tăcerea îmi răspunde.

Comemorare Paul Mario Niculescu (1983 - 2023) După 40 de ani - o biografie

Paul Mario Niculescu s-a născut la 8 decembrie 1960, în Comuna Mihăești, Govora Sat - la Moara lui Icu, tatăl Iustian, mama Marinela. Copilăria și școala generală de 8 clase la Băile Govora 1967-1975. Liceul Nicolae Bălcescu (actualul Colegiu Alexandru Lahovary) 1975-1979. Stagiul militar la U.M. 01248 Medgidia, 1979-1980. Student al Institutului de Petrol și Gaze Ploiești 1980-1982. În noaptea de 8 martie 1983, se îneacă în Dunăre, încercând să ajungă în Iugoslavia. Este înmormântat la Cimitirul Sf.Ioan din Râmnicu Vâlcea.

Visul ucis

La 22 de ani totul este posibil. Libertatea poate fi cucerită. Acum 7 ani, noaptea, pe străzile pustii și întunecoase ale orașului, vocea lui era caldă. Vorbea despre oameni și despre tandrețe; vorbea despre lume și despre călătorii; vorbea despre curaj și tinerețea lui care nu mai poate aștepta. Hăituit de autorități (să-și completeze stagiul militar făcut numai 9 luni), se pregătea pentru un drum lung. S-a antrenat îndelung. Își antrenase trupul, își antrenase foamea. Citea, învățase replicile marilor actori, se mișca și se purta ca și idolii săi. Dacă ar fi ajuns vreodată liber … La orizont își mișca capul leul lui M. G. Mayer. Odată ajuns, ar fi luat totul de la zero; întâi ca figurant, apoi … ca toți cei mari. Libertate: să străbați lumea, s-o vezi, s-o trăiești, s-o pricepi și s-o cucerești cu tinerețea ta și cu idealul tău. Dar brațul Statuii Libertății n-a ajuns să-l susțină până în mijlocul fluviului. Apele Dunării au acoperit zborul acestui tânăr, apele timpului au șters zâmbetul acestui mare inocent, aducând la mal trupul unui adolescent îmbibat încă cu setea libertății. La vară, o femeie frumoasă venind direct din Uppsala, își va întinde trupul alb, la țărmul liber al Mării Negre. Respirând briza, își va aminti poate de băiatul de 22 de ani. El nu mai râde. Atâția tineri se rotesc fericiți în clipa rotundă. O secundă chipul băiatului cu părul roșcat de viking se va lipi de geamul imens, rece, al aeroportului. Destinul absurd și clipa despărțirii cu lacrimi curate pe chip. Nu vom știi niciodată, dacă glontele, fluviul sau anchetatorii au ucis acest vis și au făcut din tine cel mai frumos înecat, Paul Mario Niculescu. Ca și tine, mulți au fugit spre libertate. Unii au ajuns și se vor întoarce. Lucian MARIN – (7 Zile, nr.3, marți 20 februarie 1990)

Jane Fonda Dreaming

8 Martie 1983. Malul românesc al Dunării. Este noapte și pe apă plutesc sloiuri de gheață. Trei tineri se depărtează la 100 de metri unul de altul, pentru a avea mai multe șanse să treacă frontiera, și a nu risca să fie prinși împreună de grăniceri. Intră pe rând în apa rece, încercând să ajungă pe malul iugoslav. Cristian, șeful grupului și organizatorul întregii acțiuni, a ales nu întâmplător această zi. Este Ziua Femeii și soldații de la pichet au avut o masă festivă, la care au primit și câte o sticlă de bere, așadar vigilența este mai scăzută. El împreună cu Nicu intră repede în apă și reușesc să treacă Dunărea fără incidente. Se vor întâlni în lagărul de transfugi de la Belgrad. Și amândoi își vor vedea visul cu ochii. Vor ajunge în America. Cristi în New York City și Titi în Statul Ohio. Paul Mario Niculescu cel de-al treilea membru al grupului, nu va mai ajunge niciodată pe malul iugoslav, cu atât mai puțin în America. Ceilalți doi își amintesc cum Paul, oprit pe mal, nu reușea să-și umfle camera. Nu se pot opri să-l ajute. Locul este extrem de periculos. În orice moment pot să fie surprinși de o patrulă, să fie somați și arestați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei. Dacă ar fi fost prinși, ar fi fost bătuți crunt de grăniceri și închiși câțiva ani. În România lui Ceaușescu, încercarea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, era pedepsită foarte aspru. Cei care erau prinși, erau considerați trădători de neam și de țară, și stigmatizați pe viață. Autoritățile nu reușesc să afle ce s-a întâmplat cu Paul. Sunt convinse că familia știe unde se află și nu vrea să spună, pentru a-l proteja. Dar Paul nu a ajuns în America,și nici în Râmnicu Vâlcea nu este. Trec câțiva ani. În anul 1986, autoritățile anunță familia despre existența unui mormânt neidentificat pe malul Dunării, în micul cimitir al localității Vârciorova. La exhumare este identificat de familie, după nasturele de la blugii Black Corsair, un pantof de piele rămas ca prin minune aproape întreg, și puloverul negru din lână, tricotat de mama lui. Partea vopsită se decolorase în pământ. Osemintele îi sunt aduse și înmormântate de familie, în cimitirul Sf. Ioan din Râmnicu Vâlcea. Paul s-a înecat chiar în noaptea de 8 Martie 1983, noaptea în care a încercat să treacă Dunărea spre libertate. Nu a mai ajuns niciodată în Țara Făgăduinței. Visa să o cunoască pe Jane Fonda, femeia și actrița pe care o idolatriza. Visa să ajungă un mare actor la Hollywood, așa ca Robert de Niro și Al Pacino. Și poate ar fi reușit dacă destinul ar fi fost îngăduitor cu el.

Te mulțumești să vezi Parisul, Hollywood-ul și câte altele în albume și fotografii? Te mulțumești să-ți etalezi talentul de actor în trupe de amatori în fața unui public insignifiant, atunci când ești convins că ai multe de spus în cea de-a șaptea artă. […] Te mulțumești să umpli un perete cu pozele femeii pe care o admiri până la idolatrizare, pe care o respecți și o iubești – Jane Fonda – când ai putea foarte bine s-o cunoști și să-i demonstrezi că ești tot atât de bun ca și ea?

Corpul i-a fost găsit sub niște sălcii, umflat de apă și deformat, de nerecunoscut în cele câteva fotografii alb-negru din dosarul de la secția de miliție a localității Vârciorova. Nu se cunosc împrejurările în care s-a înecat. În raportul de autopsie, medicul a trecut asfixie mecanică. Adică moarte prin înec. Atât. Avea 23 de ani neîmpliniți. Au trecut 40 de ani de când a murit, dar îmi amintesc de el ca astăzi. Cu barbă și părul lung roșcat legat și ascuns la spate, într-un fel de coc, când mergea pe stradă, pentru că regimul interzicea pletele și barba, era o apariție neobișnuită între oamenii acelor ani cenușii de comunism românesc. Semăna cu un viking, aterizat ca prin minune în Ostroveni, cartierul în care locuia, într-un bloc de lângă piață. Era student în anul II, la Institutul de Petrol și Gaze Ploiești. Dacă ar fi avut răbdare și ar mai fi așteptat câțiva ani, cu meseria lui ar fi plecat oriunde în lume. Paul Mario Niculescu (8 decembrie 1960 - 8 martie 1983)

Pensionarii domnului Manolescu

De când Uniunea Scriitorilor acordă membrilor săi jumătate din pensia de la Stat, un fenomen şi-a făcut apariţia printre aspiranţii la gloria literară din Râmnicu Vâlcea. Zeci de autori, poeţi şi prozatori în devenire, iau cu asalt editurile care pentru profit, tipăresc astăzi o carte la fel de uşor cum ar tipări un calendar de perete. Această mică oaste grăbită să intre în luptă sub flamura domnului Manolescu, nu precupeţeşte nici un efort în atingerea scopului final. Sume importante de bani sunt risipite pentru a edita maculatură, texte lipsite de valoare literară, de nivel mediocru, îmbrăcate în coperte ţipătoare, de un prost gust evident. Se închiriază restaurante şi pensiuni, se acordă diplome şi premii, apar cenacluri peste noapte, Autorii apar la televiziunile locale, se felicită şi se bat pe burtă reciproc. Ba mai mult, critici literari cu oarecare renume îşi vând serviciile noilor autori, pentru o ciorbă sau din motive numai de ei ştiute. M-am întrebat ce-i mână pe dumnealor în luptă ? Ei bine, în afară de menopauza şi andropauza firesc prezente la o anumită vârstă, în afară de gloria şi prestigiul literar care te pot ajuta în societate, acum un motiv nou a apărut la orizontul creaţiei literare. Pensia doamnelor şi domnilor ! Pensia ! Acum porţi în buzunar nu doar carnetul de membru al U.S.R., ci şi o pensioară. Lucru deloc de neglijat ! În condiţiile în care pensia de la Stat este foarte mică, i se adaugă jumătate din ea oferită de asociaţia de breaslă. Această minune a devenit posibilă prin Legea nr.8/2006, privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. Toate bune şi frumoase, doar că de aceste drepturi ar trebui să beneficieze doar autorii care au talent. Din păcate acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Situaţia descrisă mai sus se prelungeşte până la nivelul comisiilor de validare. Puţini, foarte puţini dintre autorii vâlceni au intrat pe merite strict literare în Uniunea Scriitorilor. Acest lucru se observă şi la nivel de Uniune care are mai mult de două mii cinci sute de membri. Câţi dintre ei nu sunt decâ nişte veleitari, trecuţi prea uşor prin sita comisiilor de validare care nu cerne cu atenţie valorile. Tocmai din acest motiv a fost introdusă în statut obligativitatea ca la dosarul candidatului să existe recenzii semnate de critici literari de prestigiu şi publicate în revistele Uniunii Scriitorilor, şi nu în vreo foaie literară oarecare ! Şi dacă ar fi după mine, aş introduce în statut şi o vechime de minimum 10-15 ani de la debut! Cu toate că în Râmnicu Vâlcea sunt zeci de scriitori, bunul meu simţ de cititor şi bibliotecar nu recunoaşte decît doi, un poet și un prozator: Felix Sima și Constantin Mateescu.

Adrian Cristinescu a murit ...

" Acum când îţi vorbesc tu nu te-ai născut încă şi poate nu voi mai fi cand cuvintele mele vor ajunge la tine ". Târziu, mult prea târziu am aflat că prietenul meu, poetul Adrian Cristinescu a murit... Rămâne cartea pe care am publicat-o împreună. La sfârşitul lui noiembrie 1989, ne întâlneam în Piaţa Universităţii, aproape de Intercontinental, pentru a pune laolaltă cele două părţi ale Tandem-ului, el venind de la Satu Mare, eu de la Băile Govora. O lună mai târziu, în acel loc aveau să moară oameni. Copiii revoluţiei pe care Cristinescu i-a anticipat parcă în versurile lui, atunci când nimeni nu avea cum să ştie ce se va întâmpla. Apoi lucrul pe manuscris într-o cameră de hotel. Drumul înapoi la Govora, singur de astă dată şi dactilografierea manuscrisului, într-o vreme când încă nu existau computere şi nici imprimante, la antica mea maşină de scris. Nervii mei şi reproşurile când l-am aşteptat zadarnic o jumătate de zi pentru fotografia copertei a patra, în mijlocul protestatarilor care umpleau Piaţa Universităţii. Ne-am fotografiat împreună în vara lui 1990, dar fotografia nu a mai ajuns pe coperta cărţii. Peste câţiva ani, ne-am revăzut la Râmnicu Vâlcea, în apartamentul mamei sale, când i-am adus cronicile la carte. Lumea românească se schimbase, şi el se schimbase, nu mai scria poezie. El poetul extraordinar, poetul mult mai bun ca mine, de care toată lumea mă întreba în redacţii, nu mai scria poezie. Şi-mi amintesc cum în clasa a opta, colegi fiind, mi-a pus în mână prima care de poezie adevărată, semnată de Nichita Stănescu, cum m-a învăţat să citesc poezie, pe mine care nu citisem decât poeziile din manualele de literatură română. Apoi schimbam cărţi de poezie şi citeam ce scrisesem împreună. Adrian Cristinescu a murit. Şi odată cu el a murit o parte din mine. Poate cea mai frumoasă. Rămâne amintirea unei prietenii şi poezia lui extraordinară. " Despre tine atât / după eclipsă se va striga din nou catalogul / copii tăi o armată în zale vor veni vor învinge ".

Charles de Gaulle despre integrarea musulmanilor

" E foarte bine că există francezi galbeni, negri sau tuciurii. Arată că Franţa e deschisă tuturor raselor şi că are o vocaţie universală. Dar, cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Suntem totuşi, înainte de toate un popor european de rasă albă, de cultură greco-latină şi de religie creştină.
Să nu veniţi să povestiţi basme. Musulmanii? V-aţi dus să-i vedeţi ?
I-aţi privit cu turbanele şi djelada-urile lor ? Vedeţi bine că nu sunt francezi. Cei care propovăduiesc integrarea au un creier de colibri, chiar dacă sunt foarte savanţi. Încercaţi să integraţi uleiul şi oţetul, agitaţi sticla şi după o vreme se vor separa din nou. Arabii sunt arabi, francezii-francezi. Credeţi că populaţia Franţei ar putea absorbi 10 milioane de musulmani care mâine vor fi 20 şi poimâine 40 ? Dacă noi facem integrarea (Franţa cu Algeria) dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedica noi să nu vină în Franţa continentală când nivelul vieţii e mult mai elevat ?
Satul în care m-am născut eu nu se va mai chema Colombey - două biserici ci Colombey două moschei ".

" C’est très bien qu’il y ait des Français jaunes, des Français noirs, des Français bruns.
Ils montrent que la France est ouverte à toutes les races et qu’elle a une vocation universelle. Mais à condition qu’ils restent une petite minorité. Sinon, la France ne serait plus la France . Nous sommes quand même avant tout un peuple européen de race blanche, de culture grecque et latine et de religion chrétienne.
Qu’on ne se raconte pas d’histoire ! Les musulmans, vous êtes allés les voir ? Vous les avez regardés avec leurs turbans et leurs djellabas ? Vous voyez bien que ce ne sont pas des Français. Ceux qui prônent l’intégration ont une cervelle de colibri, même s’ils sont très savants. Essayez d’intégrer de l’huile et du vinaigre. Agitez la bouteille. Au bout d’un moment, ils se sépareront de nouveau. Les Arabes sont des Arabes, les Français sont des Français. Vous croyez que le corps français peut absorber dix millions de musulmans, qui demain seront vingt millions et après-demain quarante ? Si nous faisions l’intégration, si tous les Arabes et les Berbères d’Algérie étaient considérés comme Français, comment les empêcherez-vous de venir s’installer en métropole, alors que le niveau de vie y est tellement plus élevé ? Mon village ne s’appellerait plus Colombey-les-Deux-Églises, mais Colombey-les-Deux-Mosquées ".

Charles de Gaulle

Parisul e un alt Beirut

La nici un an după Charlie Hebdo o altă tragedie loveşte nemilos Parisul. Autorităţile competente trebuie să explice cum a fost posibil să moară 129 de oameni şi încă 300 să fie răniţi ? Cum a fost posibil ca teroriştii să intre în Franţa cu portbagajul plin de armament ? Pentru mine explicaţia este una singură : politica greşită a Franţei şi a Uniunii Europene în ce priveşte emigraţia şi libera circulaţie. Numărul mare de musulmani care ocupă cartiere întregi în mai toate marile capitale occidentale. Libertatea de circulaţie ar trebui menţinută doar în interiorul frontierelor Europei şi doar pentru europeni. Dacă asemenea acte se repetă, ar trebui să se meargă in extremis până la expulzarea întregii populaţii musulmane din Europa şi în niciun caz la primirea unui număr enorm de noi refugiaţi din Siria, Irak şi Afghanistan, cum se întâmplă în prezent. Exodul se petrece tot din vina Occidentului şi Statelor Unite care au modificat echilibrul de putere în câteva state din zonă, în numele unei iluzorii democraţii de tip occidental, imposibil de aplicat unor populaţii, cu un mod de viaţă pe care noi ca europeni, nu-l înţelegem şi nici nu-l putem accepta. După 50 de ani trebuie să-i dăm dreptate generalului Charles de Gaulle care a afirmat că Franţa nu va putea să-i integreze pe musulmani şi că aceştia trebuie să rămână o minoritate, "altfel Franţa nu va mai fi Franţa". Şi Europa nu va mai fi Europa. Pentru edificare, postez separat textul cuvântării generalului de Gaulle şi mă gândesc la ce comentariu amar - privitor la falimentul şi lipsa de viziune a politicii franceze şi europene - ar fi făcut Emil Cioran dacă ar mai fi trăit....

Charlie Hebdo : băşcălie franţuzească versus fundamentalism arab

Ce s-a întâmplat în redacţia săptămânalului satiric Charlie Hebdo nu-i decât o continuare a atentatatelor de la 11 septembrie din Statele Unite. Începând de atunci lumea nu mai e sigură. Şi iată că băşcălia franţuzească se plăteşte cu sânge ! Dacă Franţa a primit atît de mulţi arabi ar fi fost normal să le menajeze şi sensibilitatea religioasă. În numele dreptului la exprimare liberă este batjocorit profetul Mahomed. Caricaturile ironizatoare au fost plătite foarte scump ! Cu 12 morţi şi 11 răniţi ! Omorâţi în centrul Parisului cu automate Kalaşnikov ! De arabi crescuţi şi născuţi în Franţa ! Aşa ceva era de neimaginat în 1991, anul când am vizitat Parisul pentru prima oară. Prilej de reflecţie amară, gândind cît de mult s-a schimbat lumea de atunci ! Şi gândind cum ar fi dacă profetul nostru Isus Cristos ar fi batjocorit într-un mod dureros pentru orice creştin. Noi cum am reacţiona ? Nu cu un Kalaşnikov, cu siguranţă. Dar asta nu înseamnă că am fi mai toleranţi. Un singur comentariu ar fi de făcut. Dacă băşcălia continuă atunci vor continua şi atentatele. Şi atunci una din două, cum ar fi spus Caragiale : ori Franţa expulzează toţi arabii şi băşcălia la adresa profetului Mahomed continuă netulburată, ori arabii rămân şi băşcălia încetează. Una din două.

Conu' Dinu

A murit cel mai mare delapidator din istoria României postdecembriste : Conu' Dinu ! Mi-l amintesc prin 92'-93' cum mai galopa cu căluțul PL '93, lângă cel mai tare(ceanu) aliat liberal de astăzi al PSD. Cum mai galopau ei împreună căutând să umple desagii calului cu bani... și slavă Domnului că i-au umplut cu vârf și îndesat ! În comunicatul de la radio se vorbea despre preluarea controversată a Rafinăriei Petromidia, taman în timpul mandatului de președinte al Domnului Costică, alt mare păpușar care s-a declarat cu tristețe înfrânt de Securitate și mai târziu a devenit cel mai bun prieten al lui Dom' Neluțu, președintele moscovit și bolșevic... Și uite așa, cu un mic ajutor din partea prietenilor din partide, dar și a Securității, a ajuns Conu' Dinu cel mai bogat român și cel mai mare petrolist, mai ceva ca J.R.Ewing, cu diferența că acesta moștenise averea din familie. Cu siguranță, se poate spune acum, că el a fost doar un paravan care asigura banii necesari finanțării afacerilor politice și campaniilor electorale, dând cu dărnicie bani în stânga și-n dreapta, ca un fel de trezorier al partidelor. Și tot în comunicatul de la radio, președintele de onoare al PNL, îl deplângea pe marele său prieten și dispărut, autoexilat la Londra din pricini de boală și de familie. Pentru că din averea de 3 miliarde de dolari și ceva, au mai rămas doar vreo 250 de milioane, care vor fi tocați cu siguranță de aceeași îndurerată familie a "marelui dispărut". Și uite așa se stinse din viață cel mai bogat român, dintre cei 300 cei mai bogați români, prezentați cu mândrie într-o carte de ziarul Adevărul, unii dintre ei închiși prin bravul și curajosul efort al DNA (doar până după alegeri) și pe care din silă cetățenească nu-i mai numesc. Pentru că la ei sunt banii noștri, bani care ar fi trebuit să fie la bugetul statului, adică la Învățământ, Sănătate, Cultură, salarii și pensii, adica înapoi de unde au fost furați. Așadar nu pot să-i urez creștinește Conului Dinu țărână ușoară, ci doar bani grei... la ficat.

Cum înțelege arta omul simplu de la țară

A.I.Kuprin, un scriitor rus uitat astăzi, povestește în schița " Greierele cel vesel ", publicată în anul 1910, cum " trei esteți , care căutam pe atunci frumusețea aristocratică , rafinată , în sunete, cuvinte și culori " : un pictor, un poet și un muzician, asistă într-un sat uitat de lume, la Sărbătoarea Crăciunului organizată la școala locală, printre momentele prezentate aflându-se în mod ironic și fabula " Greierele și furnica ", parcă o bătaie de joc la adresa celor trei artiști progresiști veniți tocmai de la Petersburg și aflați în postura greierului. Versurile cântate de corul școlii : " Ai cântat, îmi pare bine./ Acum joacă dacă poți, / Iar la vară fă ca mine...", prilejuiesc scriitorului o reflecție amară despre cum este înțeleasă arta de omul simplu de la țară : " Iată-ne, un mic grup de intelectuali, stând față în față cu un popor uriaș, cel mai misterios, mai măreț și mai asuprit popor de pe pământ. Ce ne leagă de el ? Nimic. Nici limba, nici credința, nici munca, nici arta. Poezia noastră i se pare caraghioasă, absurdă și de neînțeles, ca unui copil. Pictura noastră rafinată nu este pentru el decât o mâzgăleală inutilă și indescifrabilă. Căutarea de Dumnezeu și zidirea de Dumnezeu care ne preocupă pe noi, reprezintă o prostie pentru el, care crede cu aceeași sfințenie și în Sfânta Paraschiva și în Muma Pădurii. Muzica noastră i se pare un zgomot plictisitor. Știința noastră nu-i ajunge. Mintea noastră complicată i se pare caraghioasă și jalnică, lui, care cu atâta înțelepciune, răbdare și simplitate face să rodească natura cea aspră. Da. Ce-i vom spune în ziua teribilă a judecății acestui copil și fiară totodată, acestui înțelept și animal, acestui uriaș cu milioane de capete ? Nimic. Vom spune cu tristețe : "Eu cântam". Iar el ne va răspunde, cu zâmbetul viclean al țaranului : " Acum joacă dacă poți "...

Despre cum poetul Virgil Mazilescu aruncă o carte prin geam

Într-un interviu publicat în România literară nr.6, din 7 februarie 2014, poetul Ion Mureșan - laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu pe anul 2013, povestește cum Virgil Mazilescu aruncă prin geam volumul său de versuri " Cartea de iarnă ". Nefiind de față, scena îi este relatată de prozatorii Ioan Groșan ( în casa căruia s-a petrecut evenimentul ), Nicolae Breban și Dumitru Țepeneag, cel care a și coborât, și a mers în spatele blocului pentru a recupera cartea din " iarba udă "... Virgil Mazilescu, altfel un poet de excepție, consuma în epocă mari cantități de alcool, trăind dezamăgirea despărțirii de Rodica, marea sa iubire. Poetul a murit la 11 august 1984, pe când Rodica mai trăiește și astăzi... Este foarte clar că episodul respectiv a fost cauzat tocmai de consumul de alcool, la mare modă în perioada respectivă. Erau ultimii ani ai epocii de aur și poeți ca Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Traian T.Coșovei, Ioan Flora, beau pe întrecute, din disperare și plictis, dar și pentru că încercau să-și construiască un personaj, dacă poezia singură nu ajungea. Consumul de alcool ducea la tot felul de gesturi teribiliste, întocmai ca cel descris mai sus. După 1989, am cunoscut poeți din generația mea dar și mult mai tineri care beau cu aceeași pasiune și lipsă de măsură. Cu unii dintre ei mărturisesc că am băut și eu... De ce bea poetul român ? De unde această barbarie alcoolică de care este străin orice poet occidental sau american ? O întrebare la al cărui răspuns ar trebui să mediteze nu doar poeții.

Dragă securistule, Dragă turnătorule

La Târgul de carte Gaudeamus din acest an a fost lansat volumul “Dragul meu turnător” al filozofului Gabriel Liiceanu, apărut la Editura Humanitas. Prefaţa acestui volum mi se pare revelatoare pentru ce se întâmplă în societatea românească de astăzi. După evenimentele din Decembrie 1989, Securitatea, prima instituţie represivă a regimului Ceauşescu s-a adaptat din mers la noua realitate socială şi economică. Membrii ei, împreună cu activiştii fostului P.C.R. ocupând imediat posturile de conducere.
Era eşalonul doi, eşalonul care până atunci trăise nevăzut în umbra puterii şi acum făcea un pas în faţă, ieşind la lumină. O lege a lustraţiei care i-ar fi împiedicat să ajungă la putere a fost adoptată la presiunea Uniunii Europene mult prea târziu şi a devenit ineficientă. Pornind de la conceptul de Glasnost (transparenţă) şi Perestroika (restructurare), lansat de Mihail Gorbaciov, noua putere decembristă condusa de Ion Iliescu, nu dorea decât aplicarea acestor principii - în fapt, nimic altceva, decât o cosmetizare a regimului, un comunism restructurat şi transformat într-un fel de socialism cu faţă umană, legat în continuare prin acelaşi cordon ombilical de Uniunea Sovietică. Desigur, ne-am fi spus tot tovarăşe, dar cu zâmbetul pe buze. A urmat înăbuşirea minerească a demonstraţiei din Piaţa Universităţii şi strigătul furios al lui Ion Iliescu : “Ce, îmi băgaţi sula-n coastă ?”, adresat lui Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu, care îi solicitaseră ca şi reprezentanţi din partidele lor, PNŢ şi PNL, să facă parte din noua structură de putere. În Uniunea Sovietică Mihail Gorbacoiv pierdea puterea şi era înlocuit de reformatorul Boris Elţin. În România, tovarăşii de ieri deveniseră peste noapte capitaliştii şi domnii de astăzi. Acum finanţeaza partidele, numesc liderii politici, manipulează prin mass-media şi deţin puterea economică. Datorită lor Romania arată altfel.

“De ce arată România altfel ? nu este o întrebare deloc complicată, de fapt. România arată altfel pentru că vremurile noi au fost făcute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situaţie nouă ; de oameni crescuţi în cultul lui nimic sfânt şi cu o psihologie generalizată de câini pitbull : apuci şi ce-ai apucat nu mai laşi să-ţi scape din gură. De fapt, nu e nevoie de o mare forţă analitică pentru a înţelege că România tranziţiei s-a construit pe clanurile fostei Securităţi, adaptate rapid la o nouă conjunctură politică şi economică. A profita de incognito-ul în care lucraseră şi a ocupa în mod paşnic centrele de putere ale societăţii, mimând formele lor de funcţionare democratică şi deturnându-le fondul, iată formula simplă şi eficace adoptată de cei care, până în 1990, trăiseră în culisele puterii”, se arată în prezentarea cărţii.

Dacă Gabriel Liiceanu ar fi luat atitudine împotriva regimului Ceauşescu, cu siguranţă ar fi făcut închisoare, dar am fi avut un dizident şi un lider de opinie de necontestat. Ar fi fost un Vaclav Havel român.

Portret de bibliotecar

Corina este blondă, este micuță sau mignonă cum ar spune un francez. Corina crede în majestate, în monarhie și în lumea românească a satului de altădată. În normalitate, în România așa cum era în perioada interbelică. Am ascultat-o vorbind cu entuziasm despre satul românesc sau despre ce a mai rămas din el sub povara vremurilor. Corina a trimis un mesaj regelui. L-am citit și mi-au dat lacrimile. Oamenii ca ea pot schimba lumea. Lumea noastră românească pe care noi ne străduim din toate puterile să o facem urâtă. Corina vrea să o facă frumoasă și luptă pentru asta. Cu făptura ei mică îmbrăcată în blue jeans și ie seamănă cu Nathalie Delon. La gât poartă o monedă de argint de 100.000 de lei din anul 1946 ca pe un totem. Când stă cu capul așezat în poala bunicii pare un spic de grâu. Mi-a arătat obiecte vechi, cărți poștale din vremea bunicii pe care o venerează. Bunica din satul Crețeni. Bunica în casa căreia a organizat un adevărat muzeu. În micul ei birou de la bibliotecă a agățat un portret al regelui Mihai. Acesta este un portret de bibliotecar, dar și de etnograf, dar și de muzeograf și fotograf de artă. Aceasta este Corina Bedreagă.

Corbea

Când m-a văzut prima oară a început să latre și să se agite neliniștit. Nu știa cu ce intenții am venit. Nu mă cunoștea. Pentru el nu eram decât un străin. A doua oară i-am aruncat o bucățică de pâine, tot încercând să mă împrietenesc cu el. A mâncat-o temător uitându-se la mine. Dar când am întins mâna să-l mângâi mi-a prins rapid degetele între colți, fără să mă rănească însă absolut deloc. Doar cât să-i simt forța și neîncrederea. Parcă a vrut să-mi spună : "Înca nu ești prietenul meu. Încă nu am încredere în tine". A treia oară i-am adus ceva mai multă mâncare : câteva oase și felii de pâine. Le-a mâncat imediat. Și iar am încercat să-l mângâi. Și din nou mi-a prins degetele între colți. La fel, fără să mă rănească. A patra oara n-am mai riscat și i-am aruncat de la distanță un biscuit. Și când mă așteptam mai puțin, a venit la mine și mi-a lins mâna recunoscător. A vrut parcă să-mi spună : "De-acum ești prietenul meu, pentru totdeauna !". Corbea nu este un om, dupa cum s-ar putea crede, având în vedere curajul și loialitatea de care dă dovadă, primind foarte puțin în schimb, ci doar un biet câine ajuns pe stradă și adoptat de o femeie miloasă care i-a devenit a doua stăpână. Ea mi-a povestit cum Corbea a omorât o vulpe care se furișase la curcile stapânei lui, fără să ezite nici o clipă. Domesticit din lup, în urmă cu aproximativ 15000 de ani, câinele a fost mereu lângă om, ajutându-l cu multă credință și generozitate. Paradoxal sau nu, datorită calităților lui extraordinare, eu cred că cea mai mare realizare a omului este câinele.

Corbea a murit otravit, astăzi. Eu de dimineaţă i-am dat pâine, altcineva i-a dat otravă. Dramatic este că în România încă mai există oameni capabili să omoare un animal. Să-l lase mort, întins pe trotuar. Mă întreb în care ţară a Europei civilizate se mai întâmplă o asemenea barbarie. Şi răspund singur : în niciuna şi nicăieri, pentru că România nu face parte din lumea civilizată, să nu ne amagim. Două lucruri îmi vor rămâne în minte : privirea lui Corbea şi strigătul de durere al stăpânei lui : De ce oameni buni, spuneţi-mi ? ...".

Herta Muller

Cu Herta Muller nu te joci ! A dovedit-o și întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român, când scriitoarea l-a pus la punct politicos dar categoric pe filozof. Răspunsurile sale tăioase și pline de umor erau punctate periodic de aplauzele publicului prezent în sală care a apreciat cu asupra de măsură, franchețea și onestitatea scriitoarei. Am văzut un Gabriel Liiceanu crispat, căutând cu disperare să argumenteze că și în România a existat opoziție anticomunistă...și imediat mi-am reamintit zicala românească "dacă tăceai filozof rămâneai...". Dar cine este Herta Muller ? Herta Muller este o scriitoare germană născută în România, stabilită în Germania din anul 1987 și laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Așadar Germania a luat premiul Nobel prin Herta Muller și nu România, cum greșit au afirmat unii comentatori. Nobel-ul Hertei Muller este și românesc doar din punct de vedere sentimental, având în vedere că scriitoarea s-a născut în România, a fost cetățean român și povestește în romanele sale experiența traumatizantă pe care a trăit-o față cu Securitatea lui Ceaușescu. Dar aici se termină orice altă asemănare. Herta Muller, nu este doar o mare scriitoare, ea este și un om cinstit și cu mult caracter, aflat departe de duplicitatea și prefăcătoria românească. Într-o țară civilizată precum Germania, Herta Muller este o comoară națională. În România, unde atitudinea ei deranjează, nu este nici măcar un etalon al curajului civic.

Gheorghe Petre - Govora

Părintele Gheorghe Petre - Govora a murit în ziua de 2 martie. Pe 4 martie a fost înmormântat în cimitirul satului Govora, care se află pe strada Eroilor, fostă "Mahalaua Mare". Slujba de înmormântare a stârnit mânia presei vâlcene de scandal, care de fapt, l-a atacat pe PS Gherasim, Episcopul Râmnicului...cum că ar fi împrumutat în 1984, anul când s-a urcat pe scaunul episcopal, o sumă mare de bani de la răposat, pe care a uitat să i-o înapoieze... Nici o vorbă despre meritele ilustrului dispărut, despre activitatea sa de preot și arheolog, sau despre Muzeul de arheologie, artă religioasă și carte veche din Băile Govora. Doar lături, pe care părintele nu le merita într-o asemenea zi... Intrând în cimitir, m-am gândit că majoritatea celor înmormântați acolo, au fost conduși pe ultimul drum de părintele Gheorghe Petre, în cei 52 de ani de preoție, dintre 1931 - anul în care primește Parohia Govora Sat și 1993 - anul când se pensionează. Puțini preoți se pot lăuda cu o asemenea performanță ! Nimic din toate acestea nu se regăseau în acel articol de ziar. Nimic din harul și înțelepciunea sa. Din umorul cu care mi-a răspuns, atunci când i-am reamintit de festivitatea pe care ne gândisem să o organizăm la împlinirea vârstei de 100 de ani : "Nu știu dacă mai țiu atât...". Și a ținut aproape 102 ani ! Acum, de câte ori trec prin intersecția de la Govora Sat, îmi reamintesc cu nostalgie vizitele pe care i le făceam periodic în ultimii săi ani. Și mă gândesc că părintele Gheorghe Petre s-a mutat definitiv din casa de pământ, în casa din ceruri, pentru că de la o vreme încoace nu-l mai găsesc acasă...

Gânduri pentr-un ochi de sticlă IV

Monica. O văd aşezată pe scaunul din dreapta barului, la o masă, tot socotind la un calculator de buzunar. O văd aplecată peste volan, în noaptea în care m-a dus cu maşina. Îi văd genunchiul dezgolindu-se când piciorul apasă frâna sau acceleraţia. Şi sunt disperat, îmi dau seama, că nu am mai multe amintiri cu ea. Şi Vasile :" S-a tot plâns că o doare capul. A avut o tumoare pe creier. Doar o lună a durat. Am înmormântat-o pe 27 septembrie 2007 - dacă-mi amintesc bine, la cimitirul din Bujoreni, Gura Văii ". Mă întreb cum a suportat durerile, cum s-a împăcat cu gândul morţii, o femeie atât de tânără. Pentru că ştia că va muri. Acum când scriu, au trecut şase luni. Monica Condeci.

* * *

Cu Alexandra, la Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007, în Piaţa Mare. Obişnuiţi cu Govora noastră părăsită şi ruinată, rămânem uimiţi de frumuseţea din jur şi nu ştim la ce să ne mai uităm prima dată. Ne simţim ca " Alice în Ţara Minunilor ". Pe scena din mijlocul Pieţii tocmai are loc un concert. Ne retragem lângă zidul Muzeului Brukenthal şi sunăm acasă . În asemenea situaţii, telefonul mobil se dovedeşte foarte util. Prin bunăvoinţa unui prieten profesor, locuim în camera de oaspeţi a Colegiului Textil. Camera are două paturi şi e mică cât o chilie. Alexandra se şi gândeşte la mansarda lui Cioran. În compensaţie parcă, camera de baie este enormă. În chilia noastră ne retragem seara obosiţi, după ce bântuim toată ziua prin Sibiul vechi, prin Piaţa Mică şi Piaţa Mare, dar şi prin locuri care nu au fost renovate şi nu sunt trecute în ghidurile turistice.

* * *

A doua zi vizităm Muzeul Brukenthal. Două ore şi jumătate parcurgem sălile preocupaţi să nu pierdem nimic. O nostalgie de neoprit mă cuprinde în faţa unui timp care a trecut demult, văzând portretele nobililor de odinioară executate în mărime naturală. Din galerie nu lipseşte portretul baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, colecţionar şi proprietar al castelului, căsătorit cu fiica primarului Sibiului. Prin testament a deschis castelul publicului pentru vizitarea colecţiilor. Din păcate, în afara tablourilor, doar câteva piese din mobilierul original al castelului au supravieţuit oamenilor şi vremurilor. Cât despre colecţia numismatică care numără mai bine de 20.000 de piese, doar o mică parte este expusă în vitrinele muzeului, restul intrând în patrimoniul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Sibiu. La etaj, în câteva săli, sunt expuse medalii jubiliare de aur, din perioada Imperiului Habsburgic, într-o stare excepţională de conservare.

* * *

Seara, în Piaţa Mare, concert Jethro Tull, cu un Ian Anderson în mare formă, în ciuda vârstei care se vede din plin.Reuşesc din întâmplare să-l fotografiez, back stage, în momentul în care soseşte la concert. Are şi el, o frumoasă şi venerabilă chelie, spre mândria mea. În rest, aleargă pe scenă, sare, cântă la flaut, stând în faimoasa lui poziţie, timp de două ore, spre entuziasmul şi delirul publicului şi al … Alexandrei ! Eu mă păstrez într-o stare de entuziasm reţinut, potrivit vârstei şi împrejurărilor, visând la adolescenţa mea rebelă, când ascultam şi Jethro Tull, dimpreună cu Beatles,Yes, Genesis, Chicago Transit Authority, King Crimson, Carpenters sau Rolling Stones, dar mai ales şi mai ales, înainte de toţi şi de toate Led Zeppelin, trupa al cărui fan fidel am rămas. Recunosc câteva din vechile piese Jethro Tull, cântate astăzi la Sibiu, deşi doar Anderson a mai rămas din componenţa originală .

* * *

În ultima zi a scurtului nostru voiaj în Ardeal, plecăm spre Răşinari, loc sacru pentru Alexandra .Este emoţionată şi concentrată, calcă ca pe Acropole şi mă grăbeşte să găsim cât mai repede casa lui Cioran. Casa arată aproximativ aşa cum era, când acolo locuia familia lui Cioran. Numai că acum este locuită de viceprimarul Răşinariului. Nici vorbă de vreo casă memorială, care de altfel nici nu i-ar fi plăcut lui Cioran. Ba cred că ar fi detestat ideea de muzeu personal. Să expui durerea, singurătatea, disperarea şi eşecul. Spre amuzamentul nostru găsim şi o firmă pe care stă scris cu majuscule " PENSIUNEA CIORAN ". Mă întreb cât din spiritul lui Cioran mai există astăzi în Răşinari. Cât timp căutăm un răspuns, ne fotografiem în faţa casei, în spatele casei, Alexandra lângă bust, amândoi şi în fundal Coasta Boacii. Ajungem şi în biserica unde a slujit ca preot paroh, tatăl lui Cioran. Aşezaţi în strană ascultăm cuminţi explicaţiile preotului.Mă întreabă despre Govora şi despre Părintele Gheorghe Petre. Casa memorială Octavian Goga nu se poate vizita, este cumplit de cald, suntem obosiţi, luăm o sticlă de apă minerală şi câteva roşii de la un localnic şi cu un tramvai hodorogit plecăm înapoi spre Sibiu.

Gânduri pentr-un ochi de sticlă III

Jason Keever, un american de 25 de ani, proaspăt ”aterizat ” la Bucureşti, fost asistent de producţie la două filme ale lui Steven Spielberg, a început prin a face reportaje de ştiri, la un post local din Carolina de Nord .Mărturiseşte într-un interviu, că s-a plictisit foarte
repede, deoarece în Carolina de Nord, în afara unor ştiri “cu atacuri de pisici turbate şi interviuri cu oameni care le omorâseră cu lovituri de mătură”, nu se întâmplă nimic .Ar fi vrut să lucreze pentru CNN, sau un alt post mare .Acolo sunt adevăratele ştiri…De unde se vede că americanii, nici după 11 Septembrie 2001, nu s-au săturat de “ întâmplări senzaţionale “ .După atâta violenţă, de care sunt pline marile oraşe americane, după atâtea atentate, explozii şi războaie de toate felurile, de care lumea de astăzi e plină, ce bine că mai există şi locuri liniştite, cum e Carolina de Nord, unde nu se întâmplă nimic !

* * *

Cu Alexandra, ” în pelerinaj “, la Rm.Vâlcea, “ unde odată m-am născut “…Trecem linia ferată, încercând să găsim str.Libertăţii şi casa de la nr.34, unde am locuit încă de la naştere, adică între 1961 şi 1969 .Dar vechea stradă parcă a dispărut ! Peste tot sunt blocuri şi nu mai recunosc nimic din ce era odată…Şi după aproape o oră de colindat fără rost, răstimp în care ne enervăm şi ne obosim peste măsură, un bătrân lămureşte cauza neputinţei noastre .Capătul străzii dinspre linia ferată a dispărut acoperit de blocuri .Mai există doar jumătate din vechea stradă .Doar atât a supravieţuit oamenilor şi vremurilor .
La fel s-a întâmplat cu întreg oraşul vechi…Ajungem şi în porţiunea rămasă din vechea stradă Libertăţii .Ciudat, nu recunosc nimic .Mă plimb agitat şi fără rost, în sus şi-n jos cu Alexandra după mine, încercând probabil să par de-al locului…Inutil orgoliu .Unde e strada copilăriei mele ? Unde sunt casele cu grădini în faţă ? Şi unde sunt amicii mei de joacă ? Unde-s nenea Cimpoeru, tanti Aurica, familia Buduleci ? Unde e Sonia, fiica lor căsătorită şi stabilită la Constanţa, care mi-a lăsat toate cărţile ei de poveşti, de când era mică ? Aşa am învăţat să citesc .Unde e albina care m-a muşcat de picior, în grădină la tanti Aurica ?

* * *

Ce facem noi aici pe Pământ ? Cel mai bun răspuns la întrebarea asta l-a dat un englez ( într-un film englezesc , desigur ) : aşteptăm cioclul şi pietrarul, în ordinea asta !
Sau cum spune Florin Iaru într-o poezie de-a lui : “ pietre tombale, păsări cântătoare şi biografii romanţate “…

* * *

Nu cred în Sfinţii cu tub digestiv.

* * *

Zilele oraşului Băile Govora şi Florile Govorei, ediţia XXXVII – a, 22-23 iulie 2006, o manifestare tradiţională, rămasă din perioada comunistă şi perpetuată fără rost până astăzi, pentru că altceva mai bun nu s-a găsit şi pentru că tot foştii comunişti conduc . Petrecerile şi mesele se ţin lanţ .Primarul este lăudat de toate oficialităţile prezente, lucru care nu pare să-i displacă deloc .Ba din contră, se laudă şi singur ! Aşa a făcut şi Constantin Petraru, primar timp de zece ani .Întocmai aşa ! Mesele şi petrecerile s-au ţinut lanţ, cu cele mai diverse ocazii .A construit noua Primărie, câteva blocuri, dispensarul .La mulţi le-a dat de lucru .Şi tot nu l-au mai votat .Astăzi nimeni nu mai aminteşte de el .În afară de familie, nimeni nu-i aprinde nici măcar o lumânare .Aşa va păţi şi actualul primar când nu va mai fi în funcţie .Sic transit gloria mundi .

* * *

3 august 2006 .Ziua mea de naştere .Împlinesc 45 de ani .Chef mare ! Două lucruri am simţit dimineaţa, când m-am trezit din mahmureală : izul persistent al muştarului de la micii mâncaţi peste noapte la cârciumă şi bunătatea lui Cătălin Şefănescu .Un om beat simte orice răutate, la fel ca un câine în care dai cu piciorul .Am reuşit să supăr din nou pe toată lumea, dar nu şi pe el .E greu să fii mereu un om bun, pentru că trebuie să ai un suflet bun .Nu ştiu cum dar el reuşeşte !

* * *

21-22 august 2006. După 3 ani de absenţă sunt din nou la Bucureşti, dar de data asta, împreună cu Alexandra, însoţitorul ideal în toate pelerinajele mele prezente şi viitoare. Alexandra, un bun companion şi un vesel tovarăş de călătorie. Altfel doar când este foarte obosită, începe să se smiorcăie : ba îi e sete, ba îi e foame, ba nu ştie ce-ar mai vrea, dar sunt doar nervi pur şi simplu. Atunci iese la iveală copilul din ea. Dar în privinţa asta nu-i mare diferenţă între noi doi. Bucureştiul este învăluit de o căldură teribilă care înmoaie asfaltul şi soarele îţi străpunge parcă direct creierul. Adică 38-40 grade Celsius şi noi alergăm pe străzi, cu bagajul agăţat de umeri, ca nişte cai de povară. Dar asta nu ne împiedică să fim veseli şi câteodată chiar să râdem în hohote, simţindu-ne tare bine, deşi suntem doar nişte turişti de conjunctură. După o dimineaţă petrecută la Audionova, alergăm să găsim Facultatea de Medicină unde Alexandra va da examen peste 2 ani. Deocamdată ne fotografiem plini de entuziasm în faţă, având în fundal statuia
impunătoare a lui Carol Davila. Apoi, cum până la examenul de admitere mai e destul timp, bântuim în voie prin interior, dar ne şi odihnim, bucuroşi să scăpăm de vipia
de-afară.

* * *

A doua zi o luăm de la capăt, cu o nouă zi-spital. Stăm la Spitalul Panduri până la ora 13, aşteptând cuminţi să ne vină rândul, la cozile din faţa uşilor diverselor cabinete, unde lumea se înghesuie în picioare, doar o intra ceva mai repede, în loc să rămână fiecare liniştit pe banchetă până îi vine rândul. Nerăbdare tipic românească, plină de şmecherie dar şi de nervozitate, cu siguranţă îndelung exersată, pentru că unora le reuşeşte. Intră în cabinete repede şi pleacă la fel de repede. Numai noi oameni cinstiţi, ducem cu amar coada până la capăt. Dar cum în România de astăzi cu cinstea nu ajungi departe, plecăm ultimii, pregătiţi să dăm piept cu arşiţa de afară. Din cauza ei renunţ să mai vizitez Muzeul Filatelic, spre bucuria Alexandrei. În schimb batem străzile obosiţi dar fără griji şi până la urmă minunea se întâmplă. Găsesc într-un anticariat, destul de multe cărţi poştale vechi cu Băile Govora, din care şi cumpăr câteva.

* * *

23 august 2006. Suntem la Piteşti, oraşul unde în 1905 s-a născut bunicul meu. Căutăm cimitirul catolic. În 1908 aici a fost înmormântat străbunicul Dolfi Carol. Dar surpriză, în spatele zidurilor găsim un vechi cimitir evreiesc, ’’ administrat ‘’ şi păzit cu străşnicie de un ţigan. O plapumă întinsă la soare pe grilajul unui mormânt şi puradeii alergând şi jucându-se în faţa mormintelor pe care este săpată steaua lui David. Ne gândim cu umor că şi ţiganii şi evreii, au fost două minorităţi greu încercate de istorie. Aşa că situaţia din cimitir se potriveşte situaţiei din realitate. Nu suntem lăsaţi să vedem cimitirul. Ţiganul ajuns paznic la evrei se opune categoric. ‘’ Nu e voie ! ‘’zice. Şi ca să fie mai bine înţeles, ne barează trecerea cu braţul lui tatuat. Cu acelaşi braţ, ne arată direcţia unde s-ar găsi cimitirul catolic. Dar când ajungem avem o nouă surpriză. Suntem în faţa cimitirului armenesc ! Neştiute sunt căile Domnului ! De data asta suntem lăsaţi să vedem cimitirul, curat şi bine îngrijit. De aici suntem îndrumaţi la biserica catolică. Ajungem sleiţi de puteri, pentru că este la fel de cald ca în Bucureşti şi în plus nu avem unde să lăsăm bagajele. Preotul este foarte amabil, intrăm în casa parohială şi căutăm în registrul pentru morţi pe anul 1908. Numele străbunicului meu nu figurează. Misterul se lămureşte abia când îi spun preotului că în certificatul de deces era trecut ca fiind de religie luterano-catolică. Neştiinţa şi confuzia celui care l-a scris. Eu tot timpul crezusem că străbunicul a fost catolic. Dar sunt două confesiuni diferite. Luteranii erau protestanţi şi n-aveau ce să caute în registrele catolicilor. Dacă străbunicul ar fi fost catolic, cu siguranţă i-am fi găsit numele în registru, ne spune preotul şi ne îndrumă spre biserica adventistă. Când ajungem găsim o frumuseţe de biserică nouă-nouţă. Un domn care locuieşte în aceeaşi curte şi care este şi el adventist, ne îndrumă spre o veche casă de rugăciuni, care se găseşte vis-à-vis de poşta veche şi care ar fi aparţinut luteranilor, nu înainte de a ne dărui două broşurele şi a ne spune să le citim cu atenţie, pentru că vine sfârşitul lumii…
Ajungem şi la casa de rugăciuni. Curtea este plină de bălării. Pe uşa din faţă un grilaj cu lacăt. Totul pare uitat şi părăsit de o sută de ani. La fel şi străbunicul nostru. O doamnă care locuieşte în curtea din spate, ne spune că în trecut, clădirea plus anexele, au fost proprietatea bisericii evanghelice. După 1990, sala din faţă a fost închiriată pentru rugăciuni bisericii adventiste. La fel cu părintele, ne spune că vechile morminte ale catolicilor şi poate şi ale luteranilor s-ar găsi în partea veche a cimitirului ortodox. Dar noi nu mai avem răbdare şi nici timp. Plecăm şi pe drum îmi amintesc versul atât de frumos şi atât de adevărat pe care Emily Dickinson l-a scris : “ After a hundred years / Nobody knows the place…”

Gânduri pentr-un ochi de sticlă II

Cu Felix Sima, într-o cârciumă murdară din Ostroveni, bem amândoi vodcă românească ieftină, din sticle de “ Frucadă “, pentru că nu au pahare . Terminăm banii şi când să plecăm, găsesc în noroiul de sub masă trei bancnote de 50 de lei şi bem până se închide.

* * *

Telefon de la Cristinescu. A fost la Oradea în tipografie şi şi-a corectat manuscrisul. Cartea urmează să intre sub tipar şi ar fi posibil să apară în luna aprilie, dar nu are copertă.

* * *

Îi telefonez lui Florin Iaru timp de două săptămâni şi acasă şi la editură, fără să reuşesc să-l găsesc. Las numărul meu de telefon peste tot. Nici un semn .

* * *

Îi telefonez lui Ion Stratan la “ Contrapunct “. Îmi spune că s-a văruit în redacţie şi nu-mi găsesc manuscrisele. Să trimit altele şi cât mai repede. Şi asta se întâmplă după ce-am aşteptat un an, adică exact din februarie ’90 .

* * *

Orice interviu este un interogatoriu. Întrebări insistente şi reflectoare puse în ochi, întocmai ca la poliţie.

* * *

Cioran a scris să-şi întreţină depresia. Noi îi citim cărţile din acelaşi motiv .

* * *

Dacă nu ar fi Alexandra şi cele câteva cărţi de poezie pe care le-am scris şi publicat, aş crede că mi-am ratat viaţa. Aşa mai există o speranţă. Deşi Cioran a spus: “A-ţi rata viaţa înseamnă să te faci poet – fără a avea nevoie de talent “.

* * *

Într-una din scrisorile către Friedgard Thoma, Cioran mărturiseşte că ar fi vrut să-şi îngroape capul pentru totdeauna sub fusta ei. Pentru o clipă, toată gândirea lui, prizoniera unei vulve, fie ea şi ariană .

* * *

Odată cu vârsta, dorinţa sexuală din ce în ce mai absentă şi neliniştea absenţei ei din ce în ce mai mare .

* * *

O instituţie îl susţine pe Iisus – Biserica. Cine ştie dacă în absenţa ei nu ar fi fost demult uitat !

* * *

Universul – accident sau creaţie ? De fapt singura întrebare care contează .

* * *

Două lucruri am realizat plecând în America. Am scris o carte şi am scăpat de o obsesie. “ Ai venit mai târziu cu o sută de ani, mi-a spus D-na Fisher, aici nu mai e nimic de colonizat “. Are peste o sută de pisici pe care le hrăneşte din pensia ei. Sunt peste tot : în casă, în curte şi în hambar . “ Lasă-le în pace şi nu te mai mira atât, spre deosebire de oameni măcar ele sunt recunoscătoare ! “ .

* * *

Cele 190 de exemplare din “ Lumea de ipsos “ au sosit de la editură, ambalate într-o cutie de Muscat Ottonel, 4 x 3 litres bag in box, Val Duna Edition. Emoţionat, am coborât scările poştei, purtând cutia pe umăr. M-am oprit cu Mihaela, la băncile de lângă chioşcul de ziare. Acolo am desfăcut cutia şi am răsfoit primul exemplar. Depusă la “ Cartea Românească “ pe 30 mai 2001, apare abia acum în octombrie 2005, la Editura “ Ex Ponto “ din Constanţa, printr-o intervenţie prietenească, după 4 ani de aşteptare deznădăjduită şi cereri de sponsorizare, depuse la toate băncile şi societăţile de asigurare din lume, fără nici un rezultat. Şi după ce am scris doi ani, şi-am aşteptat alţi patru, iată ce lipsit de glorie se termină totul. Pe o bancă, aşteptând o maşină, să pot duce pachetul acasă .

* * *

Cu Alexandra, în plimbare la şcoala veche, urcăm drumul îngust, asfaltat, străjuit de stejari bătrâni . Drumul care pare că nu duce nicăieri. Parcă e un drum iniţiatic, parcă am regăsit “ cărarea pierdută “. Dar curând apare în depărtare clădirea şcolii şi misterul se risipeşte. N-am regăsit nici noi “ cărarea pierdută “ .

* * *

Mult timp, America a avut pentru mine, chipul şi asemănarea unei monede de 25 de cenţi, pe care o primisem din greşeală,ca rest la cinematograf. Era singura bucăţică reală dintr-o Americă, la care visam, şi pe care o întâlnisem doar în filme şi în romanele lui Fenimore Cooper şi Karl May. Dar într-o zi am pierdut moneda. Atunci s-a terminat şi adolescenţa mea rebelă şi aventuroasă .Intram deja într-o altă vârstă. Romanele cu indieni şi cowboy rămăseseră uitate pe raft .

* * *

Ce frumos miroase creionul de rimel al lui I.U., în baie, dimineaţa !

* * *

Emisiune comemorativă despre Marin Preda, la radio .Vorbesc câţiva scriitori şi la sfârşit vocea lui. Şi în tot acest timp I.U. se priveşte cochet în oglindă .


* * *

Îi arăt lui I.U. poezia pe care am scris-o pentru ea . Nu este deloc impresionată. De fapt în căminul ăsta de nefamilişti, majoritatea ingineri textilişti, nimeni nu se omoară cu literatura. Cu poezia nici atât. “ Tu eşti poet pentru tine şi pompier pentru ţară ! “ zice I.U. “ Tu eşti poet dar nu te porţi ca un poet ! “ zice Mihaela. Eu sunt doar un contemplativ dezamăgit .

* * *

După ce i-am spus ora, ziua, luna şi anul în care m-am născut. După ce mi s-a uitat în palmă şi mi-a mai pus alte câteva întrebări, o damă mi-a spus că într-o existenţă anterioară, am fost doamnă de companie la curtea regelui Angliei, pe la 1460. Adică exact în anul când a fost omorât Richard, Duce de York şi Henric al Vl – lea era rege. Deşi nu cred în reîncarnare, un lucru e sigur : aş schimba oricând existenţa mea actuală cu aşa-zisa mea existenţă anterioară .

* * *

Primesc în sfârşit o scrisoare de la domnul C.P., un pasionat filatelist, de la care am achiziţionat câteva frumoase cărţi poştale Băile Govora. Îmi scrie că a fost operat de pancreatită şi e foarte slăbit. Nimic despre filatelie, pasiunea noastră comună. Nimic din umorul pe care-l aveau altădată scrisorile lui. Departe sunt toate acum. Scrisul e tremurat şi simt printre rânduri neliniştea şi teama de moarte.

* * *

Din salonul 10, de la Chirurgie, după ce se stingeau toate luminile, vedeam printre frunzele cireşului de lângă geam, cum rămânea aprins toată noaptea în corpul de vis-à-vis, doar un ecran de computer .

* * *

Înainte de a muri, bunica l-a rugat pe tata, să o ducă până la fereastră, “să mai vadă lumea o dată “. De teamă să nu-i facă rău, tata nu a dus-o. Cu câteva zile înainte de a muri, tata i-a cerut mamei mele, un păhărel de ţuică. De teamă să nu-i facă rău, mama nu i-a dat .

* * *

Vis. 6 dimineaţa, 18 iulie 2006. Sunt într-o curte interioară şi încerc să ies în stradă. Pe drum, trec printr-o clădire pustie, aflată în construcţie. La capătul unui coridor mă aşteaptă un bărbat înarmat cu o bucată de lemn. Îmi dau seama că vrea să mă jefuiască şi o pornesc grăbit înapoi. Dar n-am scăpare. Mă ajunge din urmă şi mă duce pe un coridor, de data asta foarte circulat. Multă lume trece în ambele sensuri. Pare un coridor de judecătorie. Lângă unul dintre pereţi, mese şi o bancă lungă. Acolo mă obligă să mă aşez şi să scriu o declaraţie, pe care mi-o dictează, cum că-i las tot ce am la mine. Seamănă cu o arestare, deşi ştiu că sunt nevinovat. Nu departe de mine, la altă masă, alt gardian şi altă victimă care îşi scrie declaraţia. Între timp, probabil ca să mă înspăimânte, gardianul meu se crestează cu repeziciune, în gură şi pe faţă, cu lama unui cuţit. Curând, faţa i se umple de dungi sângerii. Mă trezesc înfricoşat şi bucuros că totul nu e decât un vis, şi mă gândesc la Josef K. pe care “ îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat .”

* * *

Alexandra vorbeşte cu mine la telefon, dar nu cum vorbeşte de obicei, adică “ tati, să-mi aduci ceva, o gumiţă…”. Acum pronunţă cuvintele într-un fel ciudat, de parcă vorbeşte o limbă pe care numai ea singură o ştie. Când o întreb, îmi spune că vorbeşte în limba română. Insist să-mi spună ce limbă, ce joacă nouă mai e şi asta ? “Joaca de-a franceza !”, spune …

* * *

Nimic nu se întoarce înapoi… Alejandra Vidal Olmos înaintând încet, în spaţiul dintre maşinile încremenite, pachiderme moarte. Prin fabrica plină de şobolani, prin fabrica asta care astăzi nu lucrează. Alejandra Vidal Olmos care s-a sinucis dându-şi foc, după ce şi-a împuşcat tatăl, undeva la Buenos Aires, în anul 1955. Despre ea, Sabato a scris o carte. Şi cartea a apărut în 1963 şi a stârnit scandal .Şi te întrebi cum arăta şi cum obişnuia să se îmbrace, şi cum a ars ca o torţă vie în noaptea halucinantă a Buenos Aires-ului, Alejandra Vidal Olmos. Şi e ca atunci sub prelata camionului militar, într-o vară, când te gândeai la Catinca Ralea, despre care Valentin Lipatti spunea că la 18 ani era superbă, purta o fustă în carouri, şi tocmai se întorsese din Statele Unite, unde terminase liceul .Placa albă de la cimitirul Bellu şi cei patru boboci roşii de trandafir, pe care i-ai găsit la mormânt .
Şi te gândeşti la fostele tale iubiri care acum au bărbaţi şi copii. Şi te gândeşti la Alexandra, fetiţa ta, care mâine împlineşte trei luni .La mirosul ei de copil, de lapte. Fotografii cu fotbalişti, decupate din reviste şi lipite pe vestiare. Şobolanul mort, pe care la întoarcere, îl găseşti în mijlocul aleii. Şi te gândeşti la bătrâna de 82 de ani, care stă în pat şi citeşte romane, din care poate nu mai înţelege nimic. Cuprinsă de un fel de resemnare, de un fel de teamă. Are 82 de ani şi priveşte tot timpul uşa. De parcă aşteaptă să se întâmple ceva care să-i lămurească sensul existenţei. Şi nu se întâmplă nimic. Ce ar putea să spună despre lucrurile pe care le trăieşte în fiecare zi, mereu aceleaşi, fără încetare. De zece ani e imobilizată în pat. Priveşte tot timpul uşa. Are 82 de ani şi ştie că va muri. Nimic nu se întoarce înapoi …

* * *

Visele vechi. Iluziile. Amintirile din prima copilărie, imagini disparate, din ce în ce mai fărâmiţate şi mai greu de reconstituit. Copilăria. Adolescenţa. Silvia, iubirea din clasele primare. Străzi, clădiri în care am locuit şi care acum nu mai sunt. Oameni pe care i-am cunoscut şi care acum nu mai sunt. Viaţa atâta câtă a fost. Nimic nu se întoarce înapoi…