Râmnicul fără Doru Moțoc

A fost cu siguranță, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai Râmnicului, dar recunoscut și în țară prin dramaturgia pe care a scris-o. “Undeva o lumină”, poate cea mai cunoscută piesă a sa, a fost jucată cu mult success pe scena Teatrului Bulandra din București. Doru Moțoc era și unul dintre cei mai vechi membri ai Uniunii Scriitorilor - Filiala Sibiu, mulți scriitori plimbându-se cu micul său Trabant, pe la diverse agape și întâlniri literare din epocă. Ca și în cazul altor scriitori și scrisul său dinainte de 1989 a fost marcat de proletcultism, tributul pe care talentul său a trebuit să-l plătească, trăind într-o țară ca România, unde altfel nu ar fi fost posibil să publice și să se afirme. Revine după 1989, propunând o nouă formulă teatrală, prin piesa de teatru “Zborul, ce fericire!” și printr-un manifest teatral publicat în revista “Transilvania”. Este foarte activ, publică mai multe piese de teatru care îi sunt reprezentate în țară și în străinătate. Are o rubrică permanentă în “Curierul literar și artistic”, publicând mai apoi textele de acolo, în “Jurnalul unui provincial”, poate cea mai fermecătoare carte a sa. Ani la rând este realizatorul și prezentatorul emisiunii “Ceea ce rămâne”, de la Televiziunea Vâlcea 1, unde unde invită scriitori și discută despre cărțile nou apărute, emisiunea având și o revistă a presei literare. Elev de liceu, în anul 1978, am asistat din întâmplare sau poate din destin, la reprezentația cu piesa “Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” - avându-l ca personaj principal pe revoluționarul pașoptist Nicolae Bălcescu – piesa reprezentând și debutul actorului Cristian Alexandrescu, în mica sală de la etajul Palatului Culturii, tribunalul de astăzi. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu dramaturgia lui Doru Moțoc. Ne-am cunoscut câțiva ani mai târziu, la ședințele Cenaclului “Anton Pann”, care pe vremea aceea se desfășurau la demisolul casei muzeu cu același nume, avându-l ca amfitrion pe istoricul Horia Nestorescu-Bălcești. Într-una din ședințe, i-am și criticat piesa de teatru „Ursul”, pe care tocmai o citise. Din delicatețe și bunătate niciodată nu mi-a reproșat ceva. În mod esențial și fundamental Doru Moțoc a fost un poet. Poate acesta să fi fost și motivul pentru care a fost atât de entuziasmat și mi-a promovat atât de mult poemele. Deși eu niciodată nu m-am considerat poet, cât mai degrabă un prozator ratat, iar poemele pe care le scriu, niște mici fragmente de proză. În anul 1992, mă invită la Radio Etalon, unde mă prezintă și mă invită să-mi citesc poemele. Tot la invitația sa, în 1995, colaborez cu o rubrică lunară de poezie la “Curierul literar și artistic”. În anul 2005, îmi prezintă volumul „Lumea de ipsos”, la vernisajul pictoriței Angela Tomaselli. Cartea este prezentată și la emisiunea sa de la Vâlcea 1, unde sunt invitat să vorbesc despre scrisul meu și să-mi citesc poemele. A vorbit despre scrisul meu atât de elogios, în anul 2017, când mi-am lansat „Viața de mucava” și antologia de autor “Fotografii de familie”, încât orice scriitor ar fi fost invidios! Pentru mine a fost și ultima sa prezență publică, care din fericire a fost filmată. Am atât de multe amintiri cu Doru Moțoc! A fost atât de prezent în viața mea și în activitatea mea literară, încât l-am iubit și l-am respectat ca pe un tată pe care nu l-am avut niciodată. Acum nu-mi amintesc decât tristețea și durerea din ultimii săi ani de viață, decât singurătatea în care se retrăsese, după ce doamna Valeria nu a mai fost. Îl văd și acum, cum se îndreaptă spre mine, cu mâinile la spate, zâmbind, așa cum se întâmpla de fiecare dată când ne întâlneam. Ce mai faceți Maestre îl întrebam. Nu pot să vorbesc la trecut despre Doru Moțoc. Știu sigur că ne vom întâlni cândva, pe una dintre străzile Râmnicului, orașul pe care l-a iubit atât de mult! Ce mai faceți Maestre întreb și doar tăcerea îmi răspunde.