Corbea

Când m-a văzut prima oară a început să latre și să se agite neliniștit. Nu știa cu ce intenții am venit. Nu mă cunoștea. Pentru el nu eram decât un străin. A doua oară i-am aruncat o bucățică de pâine, tot încercând să mă împrietenesc cu el. A mâncat-o temător uitându-se la mine. Dar când am întins mâna să-l mângâi mi-a prins rapid degetele între colți, fără să mă rănească însă absolut deloc. Doar cât să-i simt forța și neîncrederea. Parcă a vrut să-mi spună : "Înca nu ești prietenul meu. Încă nu am încredere în tine". A treia oară i-am adus ceva mai multă mâncare : câteva oase și felii de pâine. Le-a mâncat imediat. Și iar am încercat să-l mângâi. Și din nou mi-a prins degetele între colți. La fel, fără să mă rănească. A patra oara n-am mai riscat și i-am aruncat de la distanță un biscuit. Și când mă așteptam mai puțin, a venit la mine și mi-a lins mâna recunoscător. A vrut parcă să-mi spună : "De-acum ești prietenul meu, pentru totdeauna !". Corbea nu este un om, dupa cum s-ar putea crede, având în vedere curajul și loialitatea de care dă dovadă, primind foarte puțin în schimb, ci doar un biet câine ajuns pe stradă și adoptat de o femeie miloasă care i-a devenit a doua stăpână. Ea mi-a povestit cum Corbea a omorât o vulpe care se furișase la curcile stapânei lui, fără să ezite nici o clipă. Domesticit din lup, în urmă cu aproximativ 15000 de ani, câinele a fost mereu lângă om, ajutându-l cu multă credință și generozitate. Paradoxal sau nu, datorită calităților lui extraordinare, eu cred că cea mai mare realizare a omului este câinele.

Corbea a murit otravit, astăzi. Eu de dimineaţă i-am dat pâine, altcineva i-a dat otravă. Dramatic este că în România încă mai există oameni capabili să omoare un animal. Să-l lase mort, întins pe trotuar. Mă întreb în care ţară a Europei civilizate se mai întâmplă o asemenea barbarie. Şi răspund singur : în niciuna şi nicăieri, pentru că România nu face parte din lumea civilizată, să nu ne amagim. Două lucruri îmi vor rămâne în minte : privirea lui Corbea şi strigătul de durere al stăpânei lui : De ce oameni buni, spuneţi-mi ? ...".

Herta Muller

Cu Herta Muller nu te joci ! A dovedit-o și întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român, când scriitoarea l-a pus la punct politicos dar categoric pe filozof. Răspunsurile sale tăioase și pline de umor erau punctate periodic de aplauzele publicului prezent în sală care a apreciat cu asupra de măsură, franchețea și onestitatea scriitoarei. Am văzut un Gabriel Liiceanu crispat, căutând cu disperare să argumenteze că și în România a existat opoziție anticomunistă...și imediat mi-am reamintit zicala românească "dacă tăceai filozof rămâneai...". Dar cine este Herta Muller ? Herta Muller este o scriitoare germană născută în România, stabilită în Germania din anul 1987 și laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Așadar Germania a luat premiul Nobel prin Herta Muller și nu România, cum greșit au afirmat unii comentatori. Nobel-ul Hertei Muller este și românesc doar din punct de vedere sentimental, având în vedere că scriitoarea s-a născut în România, a fost cetățean român și povestește în romanele sale experiența traumatizantă pe care a trăit-o față cu Securitatea lui Ceaușescu. Dar aici se termină orice altă asemănare. Herta Muller, nu este doar o mare scriitoare, ea este și un om cinstit și cu mult caracter, aflat departe de duplicitatea și prefăcătoria românească. Într-o țară civilizată precum Germania, Herta Muller este o comoară națională. În România, unde atitudinea ei deranjează, nu este nici măcar un etalon al curajului civic.

Gheorghe Petre - Govora

Părintele Gheorghe Petre - Govora a murit în ziua de 2 martie. Pe 4 martie a fost înmormântat în cimitirul satului Govora, care se află pe strada Eroilor, fostă "Mahalaua Mare". Slujba de înmormântare a stârnit mânia presei vâlcene de scandal, care de fapt, l-a atacat pe PS Gherasim, Episcopul Râmnicului...cum că ar fi împrumutat în 1984, anul când s-a urcat pe scaunul episcopal, o sumă mare de bani de la răposat, pe care a uitat să i-o înapoieze... Nici o vorbă despre meritele ilustrului dispărut, despre activitatea sa de preot și arheolog, sau despre Muzeul de arheologie, artă religioasă și carte veche din Băile Govora. Doar lături, pe care părintele nu le merita într-o asemenea zi... Intrând în cimitir, m-am gândit că majoritatea celor înmormântați acolo, au fost conduși pe ultimul drum de părintele Gheorghe Petre, în cei 52 de ani de preoție, dintre 1931 - anul în care primește Parohia Govora Sat și 1993 - anul când se pensionează. Puțini preoți se pot lăuda cu o asemenea performanță ! Nimic din toate acestea nu se regăseau în acel articol de ziar. Nimic din harul și înțelepciunea sa. Din umorul cu care mi-a răspuns, atunci când i-am reamintit de festivitatea pe care ne gândisem să o organizăm la împlinirea vârstei de 100 de ani : "Nu știu dacă mai țiu atât...". Și a ținut aproape 102 ani ! Acum, de câte ori trec prin intersecția de la Govora Sat, îmi reamintesc cu nostalgie vizitele pe care i le făceam periodic în ultimii săi ani. Și mă gândesc că părintele Gheorghe Petre s-a mutat definitiv din casa de pământ, în casa din ceruri, pentru că de la o vreme încoace nu-l mai găsesc acasă...

Gânduri pentr-un ochi de sticlă IV

Monica. O văd aşezată pe scaunul din dreapta barului, la o masă, tot socotind la un calculator de buzunar. O văd aplecată peste volan, în noaptea în care m-a dus cu maşina. Îi văd genunchiul dezgolindu-se când piciorul apasă frâna sau acceleraţia. Şi sunt disperat, îmi dau seama, că nu am mai multe amintiri cu ea. Şi Vasile :" S-a tot plâns că o doare capul. A avut o tumoare pe creier. Doar o lună a durat. Am înmormântat-o pe 27 septembrie 2007 - dacă-mi amintesc bine, la cimitirul din Bujoreni, Gura Văii ". Mă întreb cum a suportat durerile, cum s-a împăcat cu gândul morţii, o femeie atât de tânără. Pentru că ştia că va muri. Acum când scriu, au trecut şase luni. Monica Condeci.

* * *

Cu Alexandra, la Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007, în Piaţa Mare. Obişnuiţi cu Govora noastră părăsită şi ruinată, rămânem uimiţi de frumuseţea din jur şi nu ştim la ce să ne mai uităm prima dată. Ne simţim ca " Alice în Ţara Minunilor ". Pe scena din mijlocul Pieţii tocmai are loc un concert. Ne retragem lângă zidul Muzeului Brukenthal şi sunăm acasă . În asemenea situaţii, telefonul mobil se dovedeşte foarte util. Prin bunăvoinţa unui prieten profesor, locuim în camera de oaspeţi a Colegiului Textil. Camera are două paturi şi e mică cât o chilie. Alexandra se şi gândeşte la mansarda lui Cioran. În compensaţie parcă, camera de baie este enormă. În chilia noastră ne retragem seara obosiţi, după ce bântuim toată ziua prin Sibiul vechi, prin Piaţa Mică şi Piaţa Mare, dar şi prin locuri care nu au fost renovate şi nu sunt trecute în ghidurile turistice.

* * *

A doua zi vizităm Muzeul Brukenthal. Două ore şi jumătate parcurgem sălile preocupaţi să nu pierdem nimic. O nostalgie de neoprit mă cuprinde în faţa unui timp care a trecut demult, văzând portretele nobililor de odinioară executate în mărime naturală. Din galerie nu lipseşte portretul baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, colecţionar şi proprietar al castelului, căsătorit cu fiica primarului Sibiului. Prin testament a deschis castelul publicului pentru vizitarea colecţiilor. Din păcate, în afara tablourilor, doar câteva piese din mobilierul original al castelului au supravieţuit oamenilor şi vremurilor. Cât despre colecţia numismatică care numără mai bine de 20.000 de piese, doar o mică parte este expusă în vitrinele muzeului, restul intrând în patrimoniul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Sibiu. La etaj, în câteva săli, sunt expuse medalii jubiliare de aur, din perioada Imperiului Habsburgic, într-o stare excepţională de conservare.

* * *

Seara, în Piaţa Mare, concert Jethro Tull, cu un Ian Anderson în mare formă, în ciuda vârstei care se vede din plin.Reuşesc din întâmplare să-l fotografiez, back stage, în momentul în care soseşte la concert. Are şi el, o frumoasă şi venerabilă chelie, spre mândria mea. În rest, aleargă pe scenă, sare, cântă la flaut, stând în faimoasa lui poziţie, timp de două ore, spre entuziasmul şi delirul publicului şi al … Alexandrei ! Eu mă păstrez într-o stare de entuziasm reţinut, potrivit vârstei şi împrejurărilor, visând la adolescenţa mea rebelă, când ascultam şi Jethro Tull, dimpreună cu Beatles,Yes, Genesis, Chicago Transit Authority, King Crimson, Carpenters sau Rolling Stones, dar mai ales şi mai ales, înainte de toţi şi de toate Led Zeppelin, trupa al cărui fan fidel am rămas. Recunosc câteva din vechile piese Jethro Tull, cântate astăzi la Sibiu, deşi doar Anderson a mai rămas din componenţa originală .

* * *

În ultima zi a scurtului nostru voiaj în Ardeal, plecăm spre Răşinari, loc sacru pentru Alexandra .Este emoţionată şi concentrată, calcă ca pe Acropole şi mă grăbeşte să găsim cât mai repede casa lui Cioran. Casa arată aproximativ aşa cum era, când acolo locuia familia lui Cioran. Numai că acum este locuită de viceprimarul Răşinariului. Nici vorbă de vreo casă memorială, care de altfel nici nu i-ar fi plăcut lui Cioran. Ba cred că ar fi detestat ideea de muzeu personal. Să expui durerea, singurătatea, disperarea şi eşecul. Spre amuzamentul nostru găsim şi o firmă pe care stă scris cu majuscule " PENSIUNEA CIORAN ". Mă întreb cât din spiritul lui Cioran mai există astăzi în Răşinari. Cât timp căutăm un răspuns, ne fotografiem în faţa casei, în spatele casei, Alexandra lângă bust, amândoi şi în fundal Coasta Boacii. Ajungem şi în biserica unde a slujit ca preot paroh, tatăl lui Cioran. Aşezaţi în strană ascultăm cuminţi explicaţiile preotului.Mă întreabă despre Govora şi despre Părintele Gheorghe Petre. Casa memorială Octavian Goga nu se poate vizita, este cumplit de cald, suntem obosiţi, luăm o sticlă de apă minerală şi câteva roşii de la un localnic şi cu un tramvai hodorogit plecăm înapoi spre Sibiu.

Gânduri pentr-un ochi de sticlă III

Jason Keever, un american de 25 de ani, proaspăt ”aterizat ” la Bucureşti, fost asistent de producţie la două filme ale lui Steven Spielberg, a început prin a face reportaje de ştiri, la un post local din Carolina de Nord .Mărturiseşte într-un interviu, că s-a plictisit foarte
repede, deoarece în Carolina de Nord, în afara unor ştiri “cu atacuri de pisici turbate şi interviuri cu oameni care le omorâseră cu lovituri de mătură”, nu se întâmplă nimic .Ar fi vrut să lucreze pentru CNN, sau un alt post mare .Acolo sunt adevăratele ştiri…De unde se vede că americanii, nici după 11 Septembrie 2001, nu s-au săturat de “ întâmplări senzaţionale “ .După atâta violenţă, de care sunt pline marile oraşe americane, după atâtea atentate, explozii şi războaie de toate felurile, de care lumea de astăzi e plină, ce bine că mai există şi locuri liniştite, cum e Carolina de Nord, unde nu se întâmplă nimic !

* * *

Cu Alexandra, ” în pelerinaj “, la Rm.Vâlcea, “ unde odată m-am născut “…Trecem linia ferată, încercând să găsim str.Libertăţii şi casa de la nr.34, unde am locuit încă de la naştere, adică între 1961 şi 1969 .Dar vechea stradă parcă a dispărut ! Peste tot sunt blocuri şi nu mai recunosc nimic din ce era odată…Şi după aproape o oră de colindat fără rost, răstimp în care ne enervăm şi ne obosim peste măsură, un bătrân lămureşte cauza neputinţei noastre .Capătul străzii dinspre linia ferată a dispărut acoperit de blocuri .Mai există doar jumătate din vechea stradă .Doar atât a supravieţuit oamenilor şi vremurilor .
La fel s-a întâmplat cu întreg oraşul vechi…Ajungem şi în porţiunea rămasă din vechea stradă Libertăţii .Ciudat, nu recunosc nimic .Mă plimb agitat şi fără rost, în sus şi-n jos cu Alexandra după mine, încercând probabil să par de-al locului…Inutil orgoliu .Unde e strada copilăriei mele ? Unde sunt casele cu grădini în faţă ? Şi unde sunt amicii mei de joacă ? Unde-s nenea Cimpoeru, tanti Aurica, familia Buduleci ? Unde e Sonia, fiica lor căsătorită şi stabilită la Constanţa, care mi-a lăsat toate cărţile ei de poveşti, de când era mică ? Aşa am învăţat să citesc .Unde e albina care m-a muşcat de picior, în grădină la tanti Aurica ?

* * *

Ce facem noi aici pe Pământ ? Cel mai bun răspuns la întrebarea asta l-a dat un englez ( într-un film englezesc , desigur ) : aşteptăm cioclul şi pietrarul, în ordinea asta !
Sau cum spune Florin Iaru într-o poezie de-a lui : “ pietre tombale, păsări cântătoare şi biografii romanţate “…

* * *

Nu cred în Sfinţii cu tub digestiv.

* * *

Zilele oraşului Băile Govora şi Florile Govorei, ediţia XXXVII – a, 22-23 iulie 2006, o manifestare tradiţională, rămasă din perioada comunistă şi perpetuată fără rost până astăzi, pentru că altceva mai bun nu s-a găsit şi pentru că tot foştii comunişti conduc . Petrecerile şi mesele se ţin lanţ .Primarul este lăudat de toate oficialităţile prezente, lucru care nu pare să-i displacă deloc .Ba din contră, se laudă şi singur ! Aşa a făcut şi Constantin Petraru, primar timp de zece ani .Întocmai aşa ! Mesele şi petrecerile s-au ţinut lanţ, cu cele mai diverse ocazii .A construit noua Primărie, câteva blocuri, dispensarul .La mulţi le-a dat de lucru .Şi tot nu l-au mai votat .Astăzi nimeni nu mai aminteşte de el .În afară de familie, nimeni nu-i aprinde nici măcar o lumânare .Aşa va păţi şi actualul primar când nu va mai fi în funcţie .Sic transit gloria mundi .

* * *

3 august 2006 .Ziua mea de naştere .Împlinesc 45 de ani .Chef mare ! Două lucruri am simţit dimineaţa, când m-am trezit din mahmureală : izul persistent al muştarului de la micii mâncaţi peste noapte la cârciumă şi bunătatea lui Cătălin Şefănescu .Un om beat simte orice răutate, la fel ca un câine în care dai cu piciorul .Am reuşit să supăr din nou pe toată lumea, dar nu şi pe el .E greu să fii mereu un om bun, pentru că trebuie să ai un suflet bun .Nu ştiu cum dar el reuşeşte !

* * *

21-22 august 2006. După 3 ani de absenţă sunt din nou la Bucureşti, dar de data asta, împreună cu Alexandra, însoţitorul ideal în toate pelerinajele mele prezente şi viitoare. Alexandra, un bun companion şi un vesel tovarăş de călătorie. Altfel doar când este foarte obosită, începe să se smiorcăie : ba îi e sete, ba îi e foame, ba nu ştie ce-ar mai vrea, dar sunt doar nervi pur şi simplu. Atunci iese la iveală copilul din ea. Dar în privinţa asta nu-i mare diferenţă între noi doi. Bucureştiul este învăluit de o căldură teribilă care înmoaie asfaltul şi soarele îţi străpunge parcă direct creierul. Adică 38-40 grade Celsius şi noi alergăm pe străzi, cu bagajul agăţat de umeri, ca nişte cai de povară. Dar asta nu ne împiedică să fim veseli şi câteodată chiar să râdem în hohote, simţindu-ne tare bine, deşi suntem doar nişte turişti de conjunctură. După o dimineaţă petrecută la Audionova, alergăm să găsim Facultatea de Medicină unde Alexandra va da examen peste 2 ani. Deocamdată ne fotografiem plini de entuziasm în faţă, având în fundal statuia
impunătoare a lui Carol Davila. Apoi, cum până la examenul de admitere mai e destul timp, bântuim în voie prin interior, dar ne şi odihnim, bucuroşi să scăpăm de vipia
de-afară.

* * *

A doua zi o luăm de la capăt, cu o nouă zi-spital. Stăm la Spitalul Panduri până la ora 13, aşteptând cuminţi să ne vină rândul, la cozile din faţa uşilor diverselor cabinete, unde lumea se înghesuie în picioare, doar o intra ceva mai repede, în loc să rămână fiecare liniştit pe banchetă până îi vine rândul. Nerăbdare tipic românească, plină de şmecherie dar şi de nervozitate, cu siguranţă îndelung exersată, pentru că unora le reuşeşte. Intră în cabinete repede şi pleacă la fel de repede. Numai noi oameni cinstiţi, ducem cu amar coada până la capăt. Dar cum în România de astăzi cu cinstea nu ajungi departe, plecăm ultimii, pregătiţi să dăm piept cu arşiţa de afară. Din cauza ei renunţ să mai vizitez Muzeul Filatelic, spre bucuria Alexandrei. În schimb batem străzile obosiţi dar fără griji şi până la urmă minunea se întâmplă. Găsesc într-un anticariat, destul de multe cărţi poştale vechi cu Băile Govora, din care şi cumpăr câteva.

* * *

23 august 2006. Suntem la Piteşti, oraşul unde în 1905 s-a născut bunicul meu. Căutăm cimitirul catolic. În 1908 aici a fost înmormântat străbunicul Dolfi Carol. Dar surpriză, în spatele zidurilor găsim un vechi cimitir evreiesc, ’’ administrat ‘’ şi păzit cu străşnicie de un ţigan. O plapumă întinsă la soare pe grilajul unui mormânt şi puradeii alergând şi jucându-se în faţa mormintelor pe care este săpată steaua lui David. Ne gândim cu umor că şi ţiganii şi evreii, au fost două minorităţi greu încercate de istorie. Aşa că situaţia din cimitir se potriveşte situaţiei din realitate. Nu suntem lăsaţi să vedem cimitirul. Ţiganul ajuns paznic la evrei se opune categoric. ‘’ Nu e voie ! ‘’zice. Şi ca să fie mai bine înţeles, ne barează trecerea cu braţul lui tatuat. Cu acelaşi braţ, ne arată direcţia unde s-ar găsi cimitirul catolic. Dar când ajungem avem o nouă surpriză. Suntem în faţa cimitirului armenesc ! Neştiute sunt căile Domnului ! De data asta suntem lăsaţi să vedem cimitirul, curat şi bine îngrijit. De aici suntem îndrumaţi la biserica catolică. Ajungem sleiţi de puteri, pentru că este la fel de cald ca în Bucureşti şi în plus nu avem unde să lăsăm bagajele. Preotul este foarte amabil, intrăm în casa parohială şi căutăm în registrul pentru morţi pe anul 1908. Numele străbunicului meu nu figurează. Misterul se lămureşte abia când îi spun preotului că în certificatul de deces era trecut ca fiind de religie luterano-catolică. Neştiinţa şi confuzia celui care l-a scris. Eu tot timpul crezusem că străbunicul a fost catolic. Dar sunt două confesiuni diferite. Luteranii erau protestanţi şi n-aveau ce să caute în registrele catolicilor. Dacă străbunicul ar fi fost catolic, cu siguranţă i-am fi găsit numele în registru, ne spune preotul şi ne îndrumă spre biserica adventistă. Când ajungem găsim o frumuseţe de biserică nouă-nouţă. Un domn care locuieşte în aceeaşi curte şi care este şi el adventist, ne îndrumă spre o veche casă de rugăciuni, care se găseşte vis-à-vis de poşta veche şi care ar fi aparţinut luteranilor, nu înainte de a ne dărui două broşurele şi a ne spune să le citim cu atenţie, pentru că vine sfârşitul lumii…
Ajungem şi la casa de rugăciuni. Curtea este plină de bălării. Pe uşa din faţă un grilaj cu lacăt. Totul pare uitat şi părăsit de o sută de ani. La fel şi străbunicul nostru. O doamnă care locuieşte în curtea din spate, ne spune că în trecut, clădirea plus anexele, au fost proprietatea bisericii evanghelice. După 1990, sala din faţă a fost închiriată pentru rugăciuni bisericii adventiste. La fel cu părintele, ne spune că vechile morminte ale catolicilor şi poate şi ale luteranilor s-ar găsi în partea veche a cimitirului ortodox. Dar noi nu mai avem răbdare şi nici timp. Plecăm şi pe drum îmi amintesc versul atât de frumos şi atât de adevărat pe care Emily Dickinson l-a scris : “ After a hundred years / Nobody knows the place…”

Gânduri pentr-un ochi de sticlă II

Cu Felix Sima, într-o cârciumă murdară din Ostroveni, bem amândoi vodcă românească ieftină, din sticle de “ Frucadă “, pentru că nu au pahare . Terminăm banii şi când să plecăm, găsesc în noroiul de sub masă trei bancnote de 50 de lei şi bem până se închide.

* * *

Telefon de la Cristinescu. A fost la Oradea în tipografie şi şi-a corectat manuscrisul. Cartea urmează să intre sub tipar şi ar fi posibil să apară în luna aprilie, dar nu are copertă.

* * *

Îi telefonez lui Florin Iaru timp de două săptămâni şi acasă şi la editură, fără să reuşesc să-l găsesc. Las numărul meu de telefon peste tot. Nici un semn .

* * *

Îi telefonez lui Ion Stratan la “ Contrapunct “. Îmi spune că s-a văruit în redacţie şi nu-mi găsesc manuscrisele. Să trimit altele şi cât mai repede. Şi asta se întâmplă după ce-am aşteptat un an, adică exact din februarie ’90 .

* * *

Orice interviu este un interogatoriu. Întrebări insistente şi reflectoare puse în ochi, întocmai ca la poliţie.

* * *

Cioran a scris să-şi întreţină depresia. Noi îi citim cărţile din acelaşi motiv .

* * *

Dacă nu ar fi Alexandra şi cele câteva cărţi de poezie pe care le-am scris şi publicat, aş crede că mi-am ratat viaţa. Aşa mai există o speranţă. Deşi Cioran a spus: “A-ţi rata viaţa înseamnă să te faci poet – fără a avea nevoie de talent “.

* * *

Într-una din scrisorile către Friedgard Thoma, Cioran mărturiseşte că ar fi vrut să-şi îngroape capul pentru totdeauna sub fusta ei. Pentru o clipă, toată gândirea lui, prizoniera unei vulve, fie ea şi ariană .

* * *

Odată cu vârsta, dorinţa sexuală din ce în ce mai absentă şi neliniştea absenţei ei din ce în ce mai mare .

* * *

O instituţie îl susţine pe Iisus – Biserica. Cine ştie dacă în absenţa ei nu ar fi fost demult uitat !

* * *

Universul – accident sau creaţie ? De fapt singura întrebare care contează .

* * *

Două lucruri am realizat plecând în America. Am scris o carte şi am scăpat de o obsesie. “ Ai venit mai târziu cu o sută de ani, mi-a spus D-na Fisher, aici nu mai e nimic de colonizat “. Are peste o sută de pisici pe care le hrăneşte din pensia ei. Sunt peste tot : în casă, în curte şi în hambar . “ Lasă-le în pace şi nu te mai mira atât, spre deosebire de oameni măcar ele sunt recunoscătoare ! “ .

* * *

Cele 190 de exemplare din “ Lumea de ipsos “ au sosit de la editură, ambalate într-o cutie de Muscat Ottonel, 4 x 3 litres bag in box, Val Duna Edition. Emoţionat, am coborât scările poştei, purtând cutia pe umăr. M-am oprit cu Mihaela, la băncile de lângă chioşcul de ziare. Acolo am desfăcut cutia şi am răsfoit primul exemplar. Depusă la “ Cartea Românească “ pe 30 mai 2001, apare abia acum în octombrie 2005, la Editura “ Ex Ponto “ din Constanţa, printr-o intervenţie prietenească, după 4 ani de aşteptare deznădăjduită şi cereri de sponsorizare, depuse la toate băncile şi societăţile de asigurare din lume, fără nici un rezultat. Şi după ce am scris doi ani, şi-am aşteptat alţi patru, iată ce lipsit de glorie se termină totul. Pe o bancă, aşteptând o maşină, să pot duce pachetul acasă .

* * *

Cu Alexandra, în plimbare la şcoala veche, urcăm drumul îngust, asfaltat, străjuit de stejari bătrâni . Drumul care pare că nu duce nicăieri. Parcă e un drum iniţiatic, parcă am regăsit “ cărarea pierdută “. Dar curând apare în depărtare clădirea şcolii şi misterul se risipeşte. N-am regăsit nici noi “ cărarea pierdută “ .

* * *

Mult timp, America a avut pentru mine, chipul şi asemănarea unei monede de 25 de cenţi, pe care o primisem din greşeală,ca rest la cinematograf. Era singura bucăţică reală dintr-o Americă, la care visam, şi pe care o întâlnisem doar în filme şi în romanele lui Fenimore Cooper şi Karl May. Dar într-o zi am pierdut moneda. Atunci s-a terminat şi adolescenţa mea rebelă şi aventuroasă .Intram deja într-o altă vârstă. Romanele cu indieni şi cowboy rămăseseră uitate pe raft .

* * *

Ce frumos miroase creionul de rimel al lui I.U., în baie, dimineaţa !

* * *

Emisiune comemorativă despre Marin Preda, la radio .Vorbesc câţiva scriitori şi la sfârşit vocea lui. Şi în tot acest timp I.U. se priveşte cochet în oglindă .


* * *

Îi arăt lui I.U. poezia pe care am scris-o pentru ea . Nu este deloc impresionată. De fapt în căminul ăsta de nefamilişti, majoritatea ingineri textilişti, nimeni nu se omoară cu literatura. Cu poezia nici atât. “ Tu eşti poet pentru tine şi pompier pentru ţară ! “ zice I.U. “ Tu eşti poet dar nu te porţi ca un poet ! “ zice Mihaela. Eu sunt doar un contemplativ dezamăgit .

* * *

După ce i-am spus ora, ziua, luna şi anul în care m-am născut. După ce mi s-a uitat în palmă şi mi-a mai pus alte câteva întrebări, o damă mi-a spus că într-o existenţă anterioară, am fost doamnă de companie la curtea regelui Angliei, pe la 1460. Adică exact în anul când a fost omorât Richard, Duce de York şi Henric al Vl – lea era rege. Deşi nu cred în reîncarnare, un lucru e sigur : aş schimba oricând existenţa mea actuală cu aşa-zisa mea existenţă anterioară .

* * *

Primesc în sfârşit o scrisoare de la domnul C.P., un pasionat filatelist, de la care am achiziţionat câteva frumoase cărţi poştale Băile Govora. Îmi scrie că a fost operat de pancreatită şi e foarte slăbit. Nimic despre filatelie, pasiunea noastră comună. Nimic din umorul pe care-l aveau altădată scrisorile lui. Departe sunt toate acum. Scrisul e tremurat şi simt printre rânduri neliniştea şi teama de moarte.

* * *

Din salonul 10, de la Chirurgie, după ce se stingeau toate luminile, vedeam printre frunzele cireşului de lângă geam, cum rămânea aprins toată noaptea în corpul de vis-à-vis, doar un ecran de computer .

* * *

Înainte de a muri, bunica l-a rugat pe tata, să o ducă până la fereastră, “să mai vadă lumea o dată “. De teamă să nu-i facă rău, tata nu a dus-o. Cu câteva zile înainte de a muri, tata i-a cerut mamei mele, un păhărel de ţuică. De teamă să nu-i facă rău, mama nu i-a dat .

* * *

Vis. 6 dimineaţa, 18 iulie 2006. Sunt într-o curte interioară şi încerc să ies în stradă. Pe drum, trec printr-o clădire pustie, aflată în construcţie. La capătul unui coridor mă aşteaptă un bărbat înarmat cu o bucată de lemn. Îmi dau seama că vrea să mă jefuiască şi o pornesc grăbit înapoi. Dar n-am scăpare. Mă ajunge din urmă şi mă duce pe un coridor, de data asta foarte circulat. Multă lume trece în ambele sensuri. Pare un coridor de judecătorie. Lângă unul dintre pereţi, mese şi o bancă lungă. Acolo mă obligă să mă aşez şi să scriu o declaraţie, pe care mi-o dictează, cum că-i las tot ce am la mine. Seamănă cu o arestare, deşi ştiu că sunt nevinovat. Nu departe de mine, la altă masă, alt gardian şi altă victimă care îşi scrie declaraţia. Între timp, probabil ca să mă înspăimânte, gardianul meu se crestează cu repeziciune, în gură şi pe faţă, cu lama unui cuţit. Curând, faţa i se umple de dungi sângerii. Mă trezesc înfricoşat şi bucuros că totul nu e decât un vis, şi mă gândesc la Josef K. pe care “ îl calomniase pesemne cineva căci, fără să fi făcut nimic rău, se pomeni într-o dimineaţă arestat .”

* * *

Alexandra vorbeşte cu mine la telefon, dar nu cum vorbeşte de obicei, adică “ tati, să-mi aduci ceva, o gumiţă…”. Acum pronunţă cuvintele într-un fel ciudat, de parcă vorbeşte o limbă pe care numai ea singură o ştie. Când o întreb, îmi spune că vorbeşte în limba română. Insist să-mi spună ce limbă, ce joacă nouă mai e şi asta ? “Joaca de-a franceza !”, spune …

* * *

Nimic nu se întoarce înapoi… Alejandra Vidal Olmos înaintând încet, în spaţiul dintre maşinile încremenite, pachiderme moarte. Prin fabrica plină de şobolani, prin fabrica asta care astăzi nu lucrează. Alejandra Vidal Olmos care s-a sinucis dându-şi foc, după ce şi-a împuşcat tatăl, undeva la Buenos Aires, în anul 1955. Despre ea, Sabato a scris o carte. Şi cartea a apărut în 1963 şi a stârnit scandal .Şi te întrebi cum arăta şi cum obişnuia să se îmbrace, şi cum a ars ca o torţă vie în noaptea halucinantă a Buenos Aires-ului, Alejandra Vidal Olmos. Şi e ca atunci sub prelata camionului militar, într-o vară, când te gândeai la Catinca Ralea, despre care Valentin Lipatti spunea că la 18 ani era superbă, purta o fustă în carouri, şi tocmai se întorsese din Statele Unite, unde terminase liceul .Placa albă de la cimitirul Bellu şi cei patru boboci roşii de trandafir, pe care i-ai găsit la mormânt .
Şi te gândeşti la fostele tale iubiri care acum au bărbaţi şi copii. Şi te gândeşti la Alexandra, fetiţa ta, care mâine împlineşte trei luni .La mirosul ei de copil, de lapte. Fotografii cu fotbalişti, decupate din reviste şi lipite pe vestiare. Şobolanul mort, pe care la întoarcere, îl găseşti în mijlocul aleii. Şi te gândeşti la bătrâna de 82 de ani, care stă în pat şi citeşte romane, din care poate nu mai înţelege nimic. Cuprinsă de un fel de resemnare, de un fel de teamă. Are 82 de ani şi priveşte tot timpul uşa. De parcă aşteaptă să se întâmple ceva care să-i lămurească sensul existenţei. Şi nu se întâmplă nimic. Ce ar putea să spună despre lucrurile pe care le trăieşte în fiecare zi, mereu aceleaşi, fără încetare. De zece ani e imobilizată în pat. Priveşte tot timpul uşa. Are 82 de ani şi ştie că va muri. Nimic nu se întoarce înapoi …

* * *

Visele vechi. Iluziile. Amintirile din prima copilărie, imagini disparate, din ce în ce mai fărâmiţate şi mai greu de reconstituit. Copilăria. Adolescenţa. Silvia, iubirea din clasele primare. Străzi, clădiri în care am locuit şi care acum nu mai sunt. Oameni pe care i-am cunoscut şi care acum nu mai sunt. Viaţa atâta câtă a fost. Nimic nu se întoarce înapoi…

Gânduri pentr-un ochi de sticlă

Îi fac un jurnărel Alexandrei, pronunţă cuvintele absolut delicios, e o iubire.Citesc Carson McCullers-Inima-i un vânător singuratic, a publicat romanul în 1940, când avea doar 23 de ani şi era eleva unei şcoli de muzică din New York. Din decembrie 1989 n-a mai citit decât ziare şi reviste şi rar câte-o carte de versuri .În autobuzul de pe Platformă eu singur citind “ România literară “.

* * *

“ Tandemul “ pleacă la tipar fără copertă .Renunţ la ceasul meu electronic din cauza brăţării metalice, mi-a distrus manşetele la toate cămăşile, şi-mi iau ceasul de buzunar pe care l-am luat de la EL, un Fleurier Watch elveţian care are zgâriat pe capacul interior 1936 Nicoară Voineşti Muscel. Am vrut cu orice preţ un obiect care I-a aparţinut. Acum m-am liniştit, mi-a trecut, gata .

* * *

De ce mai scrii ? Ce se mai poate scrie după Nichita, m-a întrebat Dora, atunci când mi-a citit o noapte întreagă din poeziile de dragoste pe care Nichita le-a scris pentru ea .

* * *

Întind mâna, iau din raft “ Biblioteca din Nord “ şi o mai citesc o dată. A murit Aurel Dumitraşcu .

* * *

Mihaela îmi cumpără o cămaşă şi un pulover, ea mereu,mereu se gândeşte la mine . La 21,30 telefonez lui Florin Iaru, îmi spune că mai are de lucru vreo două zile la copertă. Alexandra obsedată de “ My bunny is over the ocean “ din care mă pune să-i cânt refrenul până când obosesc .

* * *

N-am reuşit să fac rost de “ România literară “, citesc câteva numere mai vechi .Seara, telefon de la Cristinescu, nelinişte în legătură cu “ Tandemul “.Anunţatul serial Led Zeppelin de la TV, câteva coperte de discuri, comentariul suprapus peste secvenţe din
The Song Remains the Same – filmul concertului de la Madison Square Garden şi în final Stairway to haven . Totuşi câteva secvenţe inedite cu John Bonham dansând singur într-un interior, luminat doar de lampa de pe o noptieră . Adică mult mai puţin decât mă aşteptam.

* * *

Dimineaţa, ploaie liniştită de toamnă, frunzele galbene s-au lipit de asfalt, pădurea a devenit ruginie. Şi-mi amintesc fără să vreau, pădurea nord-americană care apărea pe vechile pachete de ţigări LM superlong, pe care le fumam în adolescenţă…

* * *

La 11,30 telefon de la Felix Sima, dialog scurt, cu multe pauze, pare că nu e în toane bune.Îmi spune că pleacă pentru două zile, şi mă întreabă şi el, dacă e gata coperta.
Îi spun exact ce ştiu, ce sper că va fi…

* * *

De două săptămâni, îi telefonez în fiecare zi Marianei Marin, în redacţie la “Contrapunct”, fără să o găsesc. Acum aceeaşi situaţie, mi se spune totuşi să mai încerc peste o oră şi mă întreb câtă răbdare mai are centralista, cu toate prăjiturile pe care i le-am dus .

* * *

Pe o ploaie măruntă la Govora sat, la părintele Gheorghe Petre, cu cinci poezii pentru
“ Columna “.E îmbrăcat, ca de obicei, într-un costum negru .Interiorul e vechi, pe perete un portret, alte câteva tablouri, multe cărţi şi într-un colţ o lampă aprinsă. Mă gândesc fără să vreau la Nicolae Iorga .

* * *

Cu Mihaela, pe un frig infernal, în sala cinematografului din Govora, vedem “ Solaris “
al lui Tarkovski .Adoua zi, la 13, o caut din nou la telefon pe Mariana Marin .Nu o găsesc şi întreb de Ion Stratan .Mi se spune că au plecat amândoi de cinci minute, să revi luni sau marţi în jurul prânzului …

* * *

După ce şi-a pierdut ochiul în urma unui glaucom, mult s-a mai gândit tata dacă să-şi pună în loc unul de sticlă . Eu nu-mi amintesc decât durerea îngrozitoare, injecţiile pe care i le făceau la coada ochiului, vizitele la spital… Pentru ca până la urmă toate să fie degeaba . Gânduri pentr-un ochi de sticlă …

* * *

Într-o dimineaţă de ianuarie, rece şi uscată, în zona de nord a Râmnicului, unde am locuit între 1973-1984, librăria, magazinul alimentar, blocurile, toate sunt neschimbate şi le privesc ca un străin care vine aici pentru prima oară .

* * *

Donaţie de carte franceză .Câteva mii de volume sunt depozitate claie peste grămadă
într-o cameră a primăriei .Arată dezolant, arată jalnic, aruncate aşa la întâmplare.
Ediţii superbe, câteva chiar îmbrăcate în piele, multe romane, manuale şi carte tehnică .Poezie, absolut deloc .Caut mai bine de o oră, încercând să găsesc măcar un dicţionar Larousse.Este însă imposibil să găseşti ceva, în maldărul de cărţi aruncate la întâmplare. Şi când aproape pierdusem orice speranţă, găsesc un Larousse ilustrat ,dar numai de nume comune, Godot-ul lui Becket şi Străinul de Camus .

* * *

La Bucureşti, în faţa editurii Cartea Românească, fumez şi îl aştept pe Florin Iaru .Până pe la ora 3 nu apare, cumpăr în schimb câteva volume de versuri din librărie şi-l găsesc târziu la restaurantul Uniunii, la masă cu Mariana Marin, Cornelia Maria Savu, Samuel Tastet, un editor francez şi cineva de la Casa Pogor din Iaşi .Se bea gin, e gălăgie mare, toată lumea e extrem de bine dispusă .Mariana Marin îmi semnează “ Aripa secretă “ , Iaru volumul lui . Se vorbeşte numai în franceză din pricina lui Samuel Tastet, editorul francez, care ne spune c-ar vrea să-i traducă ceva Marianei Marin, şi-atunci scot sticla de ţuică adusă de acasă şi încerc să nu mă supăr şi să nu mă enervez ,coperta tot nu e gata dar între timp hârtia s-a scumpit. Iaru îmi spune spre liniştire, că ne va ajuta el cu restul de bani, şi-mi mai promite că termină coperta. Pleacă şi vine Ioan Groşan .Rămân până la închidere, de vorbă doar cu Cornelia Maria Savu, dar şi aici, ce nefericire, se încuie tot la 10 .

* * *

Intru cu Alexandra în cofetărie şi-l văd pe George Voica, aşezat cuminte la coadă să cumpere prăjituri .Îi spun de Aurel Dumitraşcu şi Dan David .Aflu spre surprinderea mea
că nu ştia nimic .A fost prieten cu amândoi, cu Dan David chiar a corespondat câţiva ani şi ştie că a avut ceva probleme cu Securitatea .Se urcă în maşină, pune pachetul cu prăjituri pe bancheta din spate, îi spune şi soţiei şi pleacă .E trist şi abătut şi îmi pare rău că i-am spus .

* * *

La 21,30, telefon de la Cristinescu . Coperta nu e gata şi nu ştiu ce să-i mai spun . Are dreptate, suntem în aceeaşi situaţie ca în luna mai, când am semnat contractul de editare . E supărat şi nervos şi îmi spune că nu mai are bani, că nu-l mai interesează cartea asta .

* * *

La miezul nopţii, Iaru la TV, prezintă caseta înregistrată în Franţa, pe care s-a dus s-o traducă în dimineaţa când l-am aşteptat zadarnic în faţa editurii . Mihaela îmi spune că s-a gândit să-l omagiem cumva pe Nichita Stănescu, că au trecut 7 ani şi să spun şi eu ceva . Ce să spun ?

* * *

Mă trezesc dimineaţa şi totul e alb .Peste noapte a nins şi mai târziu cobor cu Alexandra în faţa blocului, iau puţină zăpadă în mână şi i-o arăt . Nu spune nimic, încă nu ştie ce e . Seara la TV, sora lui Nicolae Labiş, recită două poezii .Dacă ar mai fi trăit, poetul ar fi împlinit 55 de ani . Astăzi .

* * *

La 12, îi telefonez lui Florin Iaru .Coperta e gata, zice . Şi se scuză . Îmi spune din nou, că dacă va fi nevoie, ne va ajuta cu restul de bani . La 14,30, îi telefonez Florentinei Preda . S-a întâlnit cu Iaru, zice . Dar nu i-a dat coperta .


* * *

Telefonez la Crişana, Oradea . Tandemul a intrat abia pe 24 noiembrie, bineînţeles că fără copertă . Şi mi se spune că în nici un caz nu poate fi gata, înainte de sfârşitul primului trimestru 1991.

* * *

La 11,30, telefonez la Cartea Românească .Florin Iaru nu a venit, şi nu se ştie dacă mai vine sau nu .12,30 – a venit, dar i se ia un interviu pentru radio .Să încerc peste 30 de minute .13 – a plecat imediat după ce a terminat interviul . Amabilitate, notează totuşi cine sunt . Să-l caut mâine şi tot la editură .

* * *

Sunt la Bucureşti şi primul drum îl fac la Cartea Românească .Îl găsesc pe Iaru într-un birou de la etaj, chiar deasupra depozitului de carte, unde acum lucrează Călin Angelescu. N-are timp, vorbeşte precipitat şi-mi spune zâmbind, să nu mai dau telefon, că am speriat pe toată lumea .A făcut coperta puţin mai mică, dar nu trebuie decât să mărească clişeul . Nu stăm de vorbă mai mult de cinci minute, şi-l cunosc şi pe Mihail Gălăţanu, venit şi el să-l vadă pe Iaru .Acum lucrează la “ Flacăra “ .Plecăm împreună şi pe drum mă întreabă tot felul de lucruri despre mine .Cumpăr bomboane şi ciocolată pentru Alexandra şi mi-e tare dor de ea. Mă uit la toţi copiii care trec pe lângă mine.

* * *

La restaurantul Uniunii, rămân din nou până la închidere, de data asta, împreună cu Mircea Micu, Gheorghe Pituţ, plus un domn din Braşov, care scrie şi el poezii, şi-mi spune că încearcă să-şi “ plaseze “ o carte .Micu povesteşte ceva despre Nichita . Şi Pituţ la fel .Poetul din Braşov, se străduieşte din răsputeri, să ne recite ceva din producţia proprie .Dar cum a băut destul de mult – ca şi noi, de altfel – nu reuşeşte să-şi amintească decât frânturi de versuri .Oricum, totul e de un haz nebun şi nu mă mai pot opri şi râd, râd în hohote, cu râsul meu strident, spre disperarea lui şi amuzamentul celorlalţi, care până atunci îşi continuaseră nestingheriţi istorisirile lor despre Nichita .Ajung pe jos, la un hotel de lângă gară ( Oltenia ), în jurul orei 1. Străzile sunt pustii, ninge puternic şi bate vântul . Totul pare părăsit de 100 de ani . Sunt ud şi obosit . Nu vreau decât să dorm şi să nu mă mai gândesc la nimic .

* * *

Un sat românesc înecat în zăpadă . Dimineaţa, glasurile copiilor, prin aerul curat şi rece. Şi doar sunetul îndepărtat al unui clopot să tulbure liniştea . Aşa am visat întotdeauna ţara. Aşa m-am gândit întotdeauna la România .