Râmnicul fără Doru Moțoc

A fost cu siguranță, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori ai Râmnicului, dar recunoscut și în țară prin dramaturgia pe care a scris-o. “Undeva o lumină”, poate cea mai cunoscută piesă a sa, a fost jucată cu mult success pe scena Teatrului Bulandra din București. Doru Moțoc era și unul dintre cei mai vechi membri ai Uniunii Scriitorilor - Filiala Sibiu, mulți scriitori plimbându-se cu micul său Trabant, pe la diverse agape și întâlniri literare din epocă. Ca și în cazul altor scriitori și scrisul său dinainte de 1989 a fost marcat de proletcultism, tributul pe care talentul său a trebuit să-l plătească, trăind într-o țară ca România, unde altfel nu ar fi fost posibil să publice și să se afirme. Revine după 1989, propunând o nouă formulă teatrală, prin piesa de teatru “Zborul, ce fericire!” și printr-un manifest teatral publicat în revista “Transilvania”. Este foarte activ, publică mai multe piese de teatru care îi sunt reprezentate în țară și în străinătate. Are o rubrică permanentă în “Curierul literar și artistic”, publicând mai apoi textele de acolo, în “Jurnalul unui provincial”, poate cea mai fermecătoare carte a sa. Ani la rând este realizatorul și prezentatorul emisiunii “Ceea ce rămâne”, de la Televiziunea Vâlcea 1, unde unde invită scriitori și discută despre cărțile nou apărute, emisiunea având și o revistă a presei literare. Elev de liceu, în anul 1978, am asistat din întâmplare sau poate din destin, la reprezentația cu piesa “Dialog nocturn despre o piesă nescrisă” - avându-l ca personaj principal pe revoluționarul pașoptist Nicolae Bălcescu – piesa reprezentând și debutul actorului Cristian Alexandrescu, în mica sală de la etajul Palatului Culturii, tribunalul de astăzi. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu dramaturgia lui Doru Moțoc. Ne-am cunoscut câțiva ani mai târziu, la ședințele Cenaclului “Anton Pann”, care pe vremea aceea se desfășurau la demisolul casei muzeu cu același nume, avându-l ca amfitrion pe istoricul Horia Nestorescu-Bălcești. Într-una din ședințe, i-am și criticat piesa de teatru „Ursul”, pe care tocmai o citise. Din delicatețe și bunătate niciodată nu mi-a reproșat ceva. În mod esențial și fundamental Doru Moțoc a fost un poet. Poate acesta să fi fost și motivul pentru care a fost atât de entuziasmat și mi-a promovat atât de mult poemele. Deși eu niciodată nu m-am considerat poet, cât mai degrabă un prozator ratat, iar poemele pe care le scriu, niște mici fragmente de proză. În anul 1992, mă invită la Radio Etalon, unde mă prezintă și mă invită să-mi citesc poemele. Tot la invitația sa, în 1995, colaborez cu o rubrică lunară de poezie la “Curierul literar și artistic”. În anul 2005, îmi prezintă volumul „Lumea de ipsos”, la vernisajul pictoriței Angela Tomaselli. Cartea este prezentată și la emisiunea sa de la Vâlcea 1, unde sunt invitat să vorbesc despre scrisul meu și să-mi citesc poemele. A vorbit despre scrisul meu atât de elogios, în anul 2017, când mi-am lansat „Viața de mucava” și antologia de autor “Fotografii de familie”, încât orice scriitor ar fi fost invidios! Pentru mine a fost și ultima sa prezență publică, care din fericire a fost filmată. Am atât de multe amintiri cu Doru Moțoc! A fost atât de prezent în viața mea și în activitatea mea literară, încât l-am iubit și l-am respectat ca pe un tată pe care nu l-am avut niciodată. Acum nu-mi amintesc decât tristețea și durerea din ultimii săi ani de viață, decât singurătatea în care se retrăsese, după ce doamna Valeria nu a mai fost. Îl văd și acum, cum se îndreaptă spre mine, cu mâinile la spate, zâmbind, așa cum se întâmpla de fiecare dată când ne întâlneam. Ce mai faceți Maestre îl întrebam. Nu pot să vorbesc la trecut despre Doru Moțoc. Știu sigur că ne vom întâlni cândva, pe una dintre străzile Râmnicului, orașul pe care l-a iubit atât de mult! Ce mai faceți Maestre întreb și doar tăcerea îmi răspunde.

Comemorare Paul Mario Niculescu (1983 - 2023) După 40 de ani - o biografie

Paul Mario Niculescu s-a născut la 8 decembrie 1960, în Comuna Mihăești, Govora Sat - la Moara lui Icu, tatăl Iustian, mama Marinela. Copilăria și școala generală de 8 clase la Băile Govora 1967-1975. Liceul Nicolae Bălcescu (actualul Colegiu Alexandru Lahovary) 1975-1979. Stagiul militar la U.M. 01248 Medgidia, 1979-1980. Student al Institutului de Petrol și Gaze Ploiești 1980-1982. În noaptea de 8 martie 1983, se îneacă în Dunăre, încercând să ajungă în Iugoslavia. Este înmormântat la Cimitirul Sf.Ioan din Râmnicu Vâlcea.

Visul ucis

La 22 de ani totul este posibil. Libertatea poate fi cucerită. Acum 7 ani, noaptea, pe străzile pustii și întunecoase ale orașului, vocea lui era caldă. Vorbea despre oameni și despre tandrețe; vorbea despre lume și despre călătorii; vorbea despre curaj și tinerețea lui care nu mai poate aștepta. Hăituit de autorități (să-și completeze stagiul militar făcut numai 9 luni), se pregătea pentru un drum lung. S-a antrenat îndelung. Își antrenase trupul, își antrenase foamea. Citea, învățase replicile marilor actori, se mișca și se purta ca și idolii săi. Dacă ar fi ajuns vreodată liber … La orizont își mișca capul leul lui M. G. Mayer. Odată ajuns, ar fi luat totul de la zero; întâi ca figurant, apoi … ca toți cei mari. Libertate: să străbați lumea, s-o vezi, s-o trăiești, s-o pricepi și s-o cucerești cu tinerețea ta și cu idealul tău. Dar brațul Statuii Libertății n-a ajuns să-l susțină până în mijlocul fluviului. Apele Dunării au acoperit zborul acestui tânăr, apele timpului au șters zâmbetul acestui mare inocent, aducând la mal trupul unui adolescent îmbibat încă cu setea libertății. La vară, o femeie frumoasă venind direct din Uppsala, își va întinde trupul alb, la țărmul liber al Mării Negre. Respirând briza, își va aminti poate de băiatul de 22 de ani. El nu mai râde. Atâția tineri se rotesc fericiți în clipa rotundă. O secundă chipul băiatului cu părul roșcat de viking se va lipi de geamul imens, rece, al aeroportului. Destinul absurd și clipa despărțirii cu lacrimi curate pe chip. Nu vom știi niciodată, dacă glontele, fluviul sau anchetatorii au ucis acest vis și au făcut din tine cel mai frumos înecat, Paul Mario Niculescu. Ca și tine, mulți au fugit spre libertate. Unii au ajuns și se vor întoarce. Lucian MARIN – (7 Zile, nr.3, marți 20 februarie 1990)

Jane Fonda Dreaming

8 Martie 1983. Malul românesc al Dunării. Este noapte și pe apă plutesc sloiuri de gheață. Trei tineri se depărtează la 100 de metri unul de altul, pentru a avea mai multe șanse să treacă frontiera, și a nu risca să fie prinși împreună de grăniceri. Intră pe rând în apa rece, încercând să ajungă pe malul iugoslav. Cristian, șeful grupului și organizatorul întregii acțiuni, a ales nu întâmplător această zi. Este Ziua Femeii și soldații de la pichet au avut o masă festivă, la care au primit și câte o sticlă de bere, așadar vigilența este mai scăzută. El împreună cu Nicu intră repede în apă și reușesc să treacă Dunărea fără incidente. Se vor întâlni în lagărul de transfugi de la Belgrad. Și amândoi își vor vedea visul cu ochii. Vor ajunge în America. Cristi în New York City și Titi în Statul Ohio. Paul Mario Niculescu cel de-al treilea membru al grupului, nu va mai ajunge niciodată pe malul iugoslav, cu atât mai puțin în America. Ceilalți doi își amintesc cum Paul, oprit pe mal, nu reușea să-și umfle camera. Nu se pot opri să-l ajute. Locul este extrem de periculos. În orice moment pot să fie surprinși de o patrulă, să fie somați și arestați pentru tentativă de trecere ilegală a frontierei. Dacă ar fi fost prinși, ar fi fost bătuți crunt de grăniceri și închiși câțiva ani. În România lui Ceaușescu, încercarea de trecere frauduloasă a frontierei de stat, era pedepsită foarte aspru. Cei care erau prinși, erau considerați trădători de neam și de țară, și stigmatizați pe viață. Autoritățile nu reușesc să afle ce s-a întâmplat cu Paul. Sunt convinse că familia știe unde se află și nu vrea să spună, pentru a-l proteja. Dar Paul nu a ajuns în America,și nici în Râmnicu Vâlcea nu este. Trec câțiva ani. În anul 1986, autoritățile anunță familia despre existența unui mormânt neidentificat pe malul Dunării, în micul cimitir al localității Vârciorova. La exhumare este identificat de familie, după nasturele de la blugii Black Corsair, un pantof de piele rămas ca prin minune aproape întreg, și puloverul negru din lână, tricotat de mama lui. Partea vopsită se decolorase în pământ. Osemintele îi sunt aduse și înmormântate de familie, în cimitirul Sf. Ioan din Râmnicu Vâlcea. Paul s-a înecat chiar în noaptea de 8 Martie 1983, noaptea în care a încercat să treacă Dunărea spre libertate. Nu a mai ajuns niciodată în Țara Făgăduinței. Visa să o cunoască pe Jane Fonda, femeia și actrița pe care o idolatriza. Visa să ajungă un mare actor la Hollywood, așa ca Robert de Niro și Al Pacino. Și poate ar fi reușit dacă destinul ar fi fost îngăduitor cu el.

Te mulțumești să vezi Parisul, Hollywood-ul și câte altele în albume și fotografii? Te mulțumești să-ți etalezi talentul de actor în trupe de amatori în fața unui public insignifiant, atunci când ești convins că ai multe de spus în cea de-a șaptea artă. […] Te mulțumești să umpli un perete cu pozele femeii pe care o admiri până la idolatrizare, pe care o respecți și o iubești – Jane Fonda – când ai putea foarte bine s-o cunoști și să-i demonstrezi că ești tot atât de bun ca și ea?

Corpul i-a fost găsit sub niște sălcii, umflat de apă și deformat, de nerecunoscut în cele câteva fotografii alb-negru din dosarul de la secția de miliție a localității Vârciorova. Nu se cunosc împrejurările în care s-a înecat. În raportul de autopsie, medicul a trecut asfixie mecanică. Adică moarte prin înec. Atât. Avea 23 de ani neîmpliniți. Au trecut 40 de ani de când a murit, dar îmi amintesc de el ca astăzi. Cu barbă și părul lung roșcat legat și ascuns la spate, într-un fel de coc, când mergea pe stradă, pentru că regimul interzicea pletele și barba, era o apariție neobișnuită între oamenii acelor ani cenușii de comunism românesc. Semăna cu un viking, aterizat ca prin minune în Ostroveni, cartierul în care locuia, într-un bloc de lângă piață. Era student în anul II, la Institutul de Petrol și Gaze Ploiești. Dacă ar fi avut răbdare și ar mai fi așteptat câțiva ani, cu meseria lui ar fi plecat oriunde în lume. Paul Mario Niculescu (8 decembrie 1960 - 8 martie 1983)

Pensionarii domnului Manolescu

De când Uniunea Scriitorilor acordă membrilor săi jumătate din pensia de la Stat, un fenomen şi-a făcut apariţia printre aspiranţii la gloria literară din Râmnicu Vâlcea. Zeci de autori, poeţi şi prozatori în devenire, iau cu asalt editurile care pentru profit, tipăresc astăzi o carte la fel de uşor cum ar tipări un calendar de perete. Această mică oaste grăbită să intre în luptă sub flamura domnului Manolescu, nu precupeţeşte nici un efort în atingerea scopului final. Sume importante de bani sunt risipite pentru a edita maculatură, texte lipsite de valoare literară, de nivel mediocru, îmbrăcate în coperte ţipătoare, de un prost gust evident. Se închiriază restaurante şi pensiuni, se acordă diplome şi premii, apar cenacluri peste noapte, Autorii apar la televiziunile locale, se felicită şi se bat pe burtă reciproc. Ba mai mult, critici literari cu oarecare renume îşi vând serviciile noilor autori, pentru o ciorbă sau din motive numai de ei ştiute. M-am întrebat ce-i mână pe dumnealor în luptă ? Ei bine, în afară de menopauza şi andropauza firesc prezente la o anumită vârstă, în afară de gloria şi prestigiul literar care te pot ajuta în societate, acum un motiv nou a apărut la orizontul creaţiei literare. Pensia doamnelor şi domnilor ! Pensia ! Acum porţi în buzunar nu doar carnetul de membru al U.S.R., ci şi o pensioară. Lucru deloc de neglijat ! În condiţiile în care pensia de la Stat este foarte mică, i se adaugă jumătate din ea oferită de asociaţia de breaslă. Această minune a devenit posibilă prin Legea nr.8/2006, privind instituirea indemnizaţiei pentru pensionarii sistemului public de pensii, membri ai uniunilor de creatori legal constituite şi recunoscute ca persoane juridice de utilitate publică. Toate bune şi frumoase, doar că de aceste drepturi ar trebui să beneficieze doar autorii care au talent. Din păcate acest lucru nu se întâmplă întotdeauna. Situaţia descrisă mai sus se prelungeşte până la nivelul comisiilor de validare. Puţini, foarte puţini dintre autorii vâlceni au intrat pe merite strict literare în Uniunea Scriitorilor. Acest lucru se observă şi la nivel de Uniune care are mai mult de două mii cinci sute de membri. Câţi dintre ei nu sunt decâ nişte veleitari, trecuţi prea uşor prin sita comisiilor de validare care nu cerne cu atenţie valorile. Tocmai din acest motiv a fost introdusă în statut obligativitatea ca la dosarul candidatului să existe recenzii semnate de critici literari de prestigiu şi publicate în revistele Uniunii Scriitorilor, şi nu în vreo foaie literară oarecare ! Şi dacă ar fi după mine, aş introduce în statut şi o vechime de minimum 10-15 ani de la debut! Cu toate că în Râmnicu Vâlcea sunt zeci de scriitori, bunul meu simţ de cititor şi bibliotecar nu recunoaşte decît doi, un poet și un prozator: Felix Sima și Constantin Mateescu.

Adrian Cristinescu a murit ...

" Acum când îţi vorbesc tu nu te-ai născut încă şi poate nu voi mai fi cand cuvintele mele vor ajunge la tine ". Târziu, mult prea târziu am aflat că prietenul meu, poetul Adrian Cristinescu a murit... Rămâne cartea pe care am publicat-o împreună. La sfârşitul lui noiembrie 1989, ne întâlneam în Piaţa Universităţii, aproape de Intercontinental, pentru a pune laolaltă cele două părţi ale Tandem-ului, el venind de la Satu Mare, eu de la Băile Govora. O lună mai târziu, în acel loc aveau să moară oameni. Copiii revoluţiei pe care Cristinescu i-a anticipat parcă în versurile lui, atunci când nimeni nu avea cum să ştie ce se va întâmpla. Apoi lucrul pe manuscris într-o cameră de hotel. Drumul înapoi la Govora, singur de astă dată şi dactilografierea manuscrisului, într-o vreme când încă nu existau computere şi nici imprimante, la antica mea maşină de scris. Nervii mei şi reproşurile când l-am aşteptat zadarnic o jumătate de zi pentru fotografia copertei a patra, în mijlocul protestatarilor care umpleau Piaţa Universităţii. Ne-am fotografiat împreună în vara lui 1990, dar fotografia nu a mai ajuns pe coperta cărţii. Peste câţiva ani, ne-am revăzut la Râmnicu Vâlcea, în apartamentul mamei sale, când i-am adus cronicile la carte. Lumea românească se schimbase, şi el se schimbase, nu mai scria poezie. El poetul extraordinar, poetul mult mai bun ca mine, de care toată lumea mă întreba în redacţii, nu mai scria poezie. Şi-mi amintesc cum în clasa a opta, colegi fiind, mi-a pus în mână prima care de poezie adevărată, semnată de Nichita Stănescu, cum m-a învăţat să citesc poezie, pe mine care nu citisem decât poeziile din manualele de literatură română. Apoi schimbam cărţi de poezie şi citeam ce scrisesem împreună. Adrian Cristinescu a murit. Şi odată cu el a murit o parte din mine. Poate cea mai frumoasă. Rămâne amintirea unei prietenii şi poezia lui extraordinară. " Despre tine atât / după eclipsă se va striga din nou catalogul / copii tăi o armată în zale vor veni vor învinge ".

Charles de Gaulle despre integrarea musulmanilor

" E foarte bine că există francezi galbeni, negri sau tuciurii. Arată că Franţa e deschisă tuturor raselor şi că are o vocaţie universală. Dar, cu condiţia ca ei să rămână o mică minoritate. Dacă nu, Franţa nu va mai fi Franţa. Suntem totuşi, înainte de toate un popor european de rasă albă, de cultură greco-latină şi de religie creştină.
Să nu veniţi să povestiţi basme. Musulmanii? V-aţi dus să-i vedeţi ?
I-aţi privit cu turbanele şi djelada-urile lor ? Vedeţi bine că nu sunt francezi. Cei care propovăduiesc integrarea au un creier de colibri, chiar dacă sunt foarte savanţi. Încercaţi să integraţi uleiul şi oţetul, agitaţi sticla şi după o vreme se vor separa din nou. Arabii sunt arabi, francezii-francezi. Credeţi că populaţia Franţei ar putea absorbi 10 milioane de musulmani care mâine vor fi 20 şi poimâine 40 ? Dacă noi facem integrarea (Franţa cu Algeria) dacă toţi arabii şi berberii din Algeria vor fi consideraţi francezi, cum îi vom împiedica noi să nu vină în Franţa continentală când nivelul vieţii e mult mai elevat ?
Satul în care m-am născut eu nu se va mai chema Colombey - două biserici ci Colombey două moschei ".

" C’est très bien qu’il y ait des Français jaunes, des Français noirs, des Français bruns.
Ils montrent que la France est ouverte à toutes les races et qu’elle a une vocation universelle. Mais à condition qu’ils restent une petite minorité. Sinon, la France ne serait plus la France . Nous sommes quand même avant tout un peuple européen de race blanche, de culture grecque et latine et de religion chrétienne.
Qu’on ne se raconte pas d’histoire ! Les musulmans, vous êtes allés les voir ? Vous les avez regardés avec leurs turbans et leurs djellabas ? Vous voyez bien que ce ne sont pas des Français. Ceux qui prônent l’intégration ont une cervelle de colibri, même s’ils sont très savants. Essayez d’intégrer de l’huile et du vinaigre. Agitez la bouteille. Au bout d’un moment, ils se sépareront de nouveau. Les Arabes sont des Arabes, les Français sont des Français. Vous croyez que le corps français peut absorber dix millions de musulmans, qui demain seront vingt millions et après-demain quarante ? Si nous faisions l’intégration, si tous les Arabes et les Berbères d’Algérie étaient considérés comme Français, comment les empêcherez-vous de venir s’installer en métropole, alors que le niveau de vie y est tellement plus élevé ? Mon village ne s’appellerait plus Colombey-les-Deux-Églises, mais Colombey-les-Deux-Mosquées ".

Charles de Gaulle