Conu' Dinu

A murit cel mai mare delapidator din istoria României postdecembriste : Conu' Dinu ! Mi-l amintesc prin 92'-93' cum mai galopa cu căluțul PL '93, lângă cel mai tare(ceanu) aliat liberal de astăzi al PSD. Cum mai galopau ei împreună căutând să umple desagii calului cu bani... și slavă Domnului că i-au umplut cu vârf și îndesat ! În comunicatul de la radio se vorbea despre preluarea controversată a Rafinăriei Petromidia, taman în timpul mandatului de președinte al Domnului Costică, alt mare păpușar care s-a declarat cu tristețe înfrânt de Securitate și mai târziu a devenit cel mai bun prieten al lui Dom' Neluțu, președintele moscovit și bolșevic... Și uite așa, cu un mic ajutor din partea prietenilor din partide, dar și a Securității, a ajuns Conu' Dinu cel mai bogat român și cel mai mare petrolist, mai ceva ca J.R.Ewing, cu diferența că acesta moștenise averea din familie. Cu siguranță, se poate spune acum, că el a fost doar un paravan care asigura banii necesari finanțării afacerilor politice și campaniilor electorale, dând cu dărnicie bani în stânga și-n dreapta, ca un fel de trezorier al partidelor. Și tot în comunicatul de la radio, președintele de onoare al PNL, îl deplângea pe marele său prieten și dispărut, autoexilat la Londra din pricini de boală și de familie. Pentru că din averea de 3 miliarde de dolari și ceva, au mai rămas doar vreo 250 de milioane, care vor fi tocați cu siguranță de aceeași îndurerată familie a "marelui dispărut". Și uite așa se stinse din viață cel mai bogat român, dintre cei 300 cei mai bogați români, prezentați cu mândrie într-o carte de ziarul Adevărul, unii dintre ei închiși prin bravul și curajosul efort al DNA (doar până după alegeri) și pe care din silă cetățenească nu-i mai numesc. Pentru că la ei sunt banii noștri, bani care ar fi trebuit să fie la bugetul statului, adică la Învățământ, Sănătate, Cultură, salarii și pensii, adica înapoi de unde au fost furați. Așadar nu pot să-i urez creștinește Conului Dinu țărână ușoară, ci doar bani grei... la ficat.

Cum înțelege arta omul simplu de la țară

A.I.Kuprin, un scriitor rus uitat astăzi, povestește în schița " Greierele cel vesel ", publicată în anul 1910, cum " trei esteți , care căutam pe atunci frumusețea aristocratică , rafinată , în sunete, cuvinte și culori " : un pictor, un poet și un muzician, asistă într-un sat uitat de lume, la Sărbătoarea Crăciunului organizată la școala locală, printre momentele prezentate aflându-se în mod ironic și fabula " Greierele și furnica ", parcă o bătaie de joc la adresa celor trei artiști progresiști veniți tocmai de la Petersburg și aflați în postura greierului. Versurile cântate de corul școlii : " Ai cântat, îmi pare bine./ Acum joacă dacă poți, / Iar la vară fă ca mine...", prilejuiesc scriitorului o reflecție amară despre cum este înțeleasă arta de omul simplu de la țară : " Iată-ne, un mic grup de intelectuali, stând față în față cu un popor uriaș, cel mai misterios, mai măreț și mai asuprit popor de pe pământ. Ce ne leagă de el ? Nimic. Nici limba, nici credința, nici munca, nici arta. Poezia noastră i se pare caraghioasă, absurdă și de neînțeles, ca unui copil. Pictura noastră rafinată nu este pentru el decât o mâzgăleală inutilă și indescifrabilă. Căutarea de Dumnezeu și zidirea de Dumnezeu care ne preocupă pe noi, reprezintă o prostie pentru el, care crede cu aceeași sfințenie și în Sfânta Paraschiva și în Muma Pădurii. Muzica noastră i se pare un zgomot plictisitor. Știința noastră nu-i ajunge. Mintea noastră complicată i se pare caraghioasă și jalnică, lui, care cu atâta înțelepciune, răbdare și simplitate face să rodească natura cea aspră. Da. Ce-i vom spune în ziua teribilă a judecății acestui copil și fiară totodată, acestui înțelept și animal, acestui uriaș cu milioane de capete ? Nimic. Vom spune cu tristețe : "Eu cântam". Iar el ne va răspunde, cu zâmbetul viclean al țaranului : " Acum joacă dacă poți "...

Despre cum poetul Virgil Mazilescu aruncă o carte prin geam

Într-un interviu publicat în România literară nr.6, din 7 februarie 2014, poetul Ion Mureșan - laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu pe anul 2013, povestește cum Virgil Mazilescu aruncă prin geam volumul său de versuri " Cartea de iarnă ". Nefiind de față, scena îi este relatată de prozatorii Ioan Groșan ( în casa căruia s-a petrecut evenimentul ), Nicolae Breban și Dumitru Țepeneag, cel care a și coborât, și a mers în spatele blocului pentru a recupera cartea din " iarba udă "... Virgil Mazilescu, altfel un poet de excepție, consuma în epocă mari cantități de alcool, trăind dezamăgirea despărțirii de Rodica, marea sa iubire. Poetul a murit la 11 august 1984, pe când Rodica mai trăiește și astăzi... Este foarte clar că episodul respectiv a fost cauzat tocmai de consumul de alcool, la mare modă în perioada respectivă. Erau ultimii ani ai epocii de aur și poeți ca Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Traian T.Coșovei, Ioan Flora, beau pe întrecute, din disperare și plictis, dar și pentru că încercau să-și construiască un personaj, dacă poezia singură nu ajungea. Consumul de alcool ducea la tot felul de gesturi teribiliste, întocmai ca cel descris mai sus. După 1989, am cunoscut poeți din generația mea dar și mult mai tineri care beau cu aceeași pasiune și lipsă de măsură. Cu unii dintre ei mărturisesc că am băut și eu... De ce bea poetul român ? De unde această barbarie alcoolică de care este străin orice poet occidental sau american ? O întrebare la al cărui răspuns ar trebui să mediteze nu doar poeții.

Dragă securistule, Dragă turnătorule

La Târgul de carte Gaudeamus din acest an a fost lansat volumul “Dragul meu turnător” al filozofului Gabriel Liiceanu, apărut la Editura Humanitas. Prefaţa acestui volum mi se pare revelatoare pentru ce se întâmplă în societatea românească de astăzi. După evenimentele din Decembrie 1989, Securitatea, prima instituţie represivă a regimului Ceauşescu s-a adaptat din mers la noua realitate socială şi economică. Membrii ei, împreună cu activiştii fostului P.C.R. ocupând imediat posturile de conducere.
Era eşalonul doi, eşalonul care până atunci trăise nevăzut în umbra puterii şi acum făcea un pas în faţă, ieşind la lumină. O lege a lustraţiei care i-ar fi împiedicat să ajungă la putere a fost adoptată la presiunea Uniunii Europene mult prea târziu şi a devenit ineficientă. Pornind de la conceptul de Glasnost (transparenţă) şi Perestroika (restructurare), lansat de Mihail Gorbaciov, noua putere decembristă condusa de Ion Iliescu, nu dorea decât aplicarea acestor principii - în fapt, nimic altceva, decât o cosmetizare a regimului, un comunism restructurat şi transformat într-un fel de socialism cu faţă umană, legat în continuare prin acelaşi cordon ombilical de Uniunea Sovietică. Desigur, ne-am fi spus tot tovarăşe, dar cu zâmbetul pe buze. A urmat înăbuşirea minerească a demonstraţiei din Piaţa Universităţii şi strigătul furios al lui Ion Iliescu : “Ce, îmi băgaţi sula-n coastă ?”, adresat lui Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu, care îi solicitaseră ca şi reprezentanţi din partidele lor, PNŢ şi PNL, să facă parte din noua structură de putere. În Uniunea Sovietică Mihail Gorbacoiv pierdea puterea şi era înlocuit de reformatorul Boris Elţin. În România, tovarăşii de ieri deveniseră peste noapte capitaliştii şi domnii de astăzi. Acum finanţeaza partidele, numesc liderii politici, manipulează prin mass-media şi deţin puterea economică. Datorită lor Romania arată altfel.

“De ce arată România altfel ? nu este o întrebare deloc complicată, de fapt. România arată altfel pentru că vremurile noi au fost făcute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situaţie nouă ; de oameni crescuţi în cultul lui nimic sfânt şi cu o psihologie generalizată de câini pitbull : apuci şi ce-ai apucat nu mai laşi să-ţi scape din gură. De fapt, nu e nevoie de o mare forţă analitică pentru a înţelege că România tranziţiei s-a construit pe clanurile fostei Securităţi, adaptate rapid la o nouă conjunctură politică şi economică. A profita de incognito-ul în care lucraseră şi a ocupa în mod paşnic centrele de putere ale societăţii, mimând formele lor de funcţionare democratică şi deturnându-le fondul, iată formula simplă şi eficace adoptată de cei care, până în 1990, trăiseră în culisele puterii”, se arată în prezentarea cărţii.

Dacă Gabriel Liiceanu ar fi luat atitudine împotriva regimului Ceauşescu, cu siguranţă ar fi făcut închisoare, dar am fi avut un dizident şi un lider de opinie de necontestat. Ar fi fost un Vaclav Havel român.

Portret de bibliotecar

Corina este blondă, este micuță sau mignonă cum ar spune un francez. Corina crede în majestate, în monarhie și în lumea românească a satului de altădată. În normalitate, în România așa cum era în perioada interbelică. Am ascultat-o vorbind cu entuziasm despre satul românesc sau despre ce a mai rămas din el sub povara vremurilor. Corina a trimis un mesaj regelui. L-am citit și mi-au dat lacrimile. Oamenii ca ea pot schimba lumea. Lumea noastră românească pe care noi ne străduim din toate puterile să o facem urâtă. Corina vrea să o facă frumoasă și luptă pentru asta. Cu făptura ei mică îmbrăcată în blue jeans și ie seamănă cu Nathalie Delon. La gât poartă o monedă de argint de 100.000 de lei din anul 1946 ca pe un totem. Când stă cu capul așezat în poala bunicii pare un spic de grâu. Mi-a arătat obiecte vechi, cărți poștale din vremea bunicii pe care o venerează. Bunica din satul Crețeni. Bunica în casa căreia a organizat un adevărat muzeu. În micul ei birou de la bibliotecă a agățat un portret al regelui Mihai. Acesta este un portret de bibliotecar, dar și de etnograf, dar și de muzeograf și fotograf de artă. Aceasta este Corina Bedreagă.

Corbea

Când m-a văzut prima oară a început să latre și să se agite neliniștit. Nu știa cu ce intenții am venit. Nu mă cunoștea. Pentru el nu eram decât un străin. A doua oară i-am aruncat o bucățică de pâine, tot încercând să mă împrietenesc cu el. A mâncat-o temător uitându-se la mine. Dar când am întins mâna să-l mângâi mi-a prins rapid degetele între colți, fără să mă rănească însă absolut deloc. Doar cât să-i simt forța și neîncrederea. Parcă a vrut să-mi spună : "Înca nu ești prietenul meu. Încă nu am încredere în tine". A treia oară i-am adus ceva mai multă mâncare : câteva oase și felii de pâine. Le-a mâncat imediat. Și iar am încercat să-l mângâi. Și din nou mi-a prins degetele între colți. La fel, fără să mă rănească. A patra oara n-am mai riscat și i-am aruncat de la distanță un biscuit. Și când mă așteptam mai puțin, a venit la mine și mi-a lins mâna recunoscător. A vrut parcă să-mi spună : "De-acum ești prietenul meu, pentru totdeauna !". Corbea nu este un om, dupa cum s-ar putea crede, având în vedere curajul și loialitatea de care dă dovadă, primind foarte puțin în schimb, ci doar un biet câine ajuns pe stradă și adoptat de o femeie miloasă care i-a devenit a doua stăpână. Ea mi-a povestit cum Corbea a omorât o vulpe care se furișase la curcile stapânei lui, fără să ezite nici o clipă. Domesticit din lup, în urmă cu aproximativ 15000 de ani, câinele a fost mereu lângă om, ajutându-l cu multă credință și generozitate. Paradoxal sau nu, datorită calităților lui extraordinare, eu cred că cea mai mare realizare a omului este câinele.

Corbea a murit otravit, astăzi. Eu de dimineaţă i-am dat pâine, altcineva i-a dat otravă. Dramatic este că în România încă mai există oameni capabili să omoare un animal. Să-l lase mort, întins pe trotuar. Mă întreb în care ţară a Europei civilizate se mai întâmplă o asemenea barbarie. Şi răspund singur : în niciuna şi nicăieri, pentru că România nu face parte din lumea civilizată, să nu ne amagim. Două lucruri îmi vor rămâne în minte : privirea lui Corbea şi strigătul de durere al stăpânei lui : De ce oameni buni, spuneţi-mi ? ...".

Herta Muller

Cu Herta Muller nu te joci ! A dovedit-o și întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român, când scriitoarea l-a pus la punct politicos dar categoric pe filozof. Răspunsurile sale tăioase și pline de umor erau punctate periodic de aplauzele publicului prezent în sală care a apreciat cu asupra de măsură, franchețea și onestitatea scriitoarei. Am văzut un Gabriel Liiceanu crispat, căutând cu disperare să argumenteze că și în România a existat opoziție anticomunistă...și imediat mi-am reamintit zicala românească "dacă tăceai filozof rămâneai...". Dar cine este Herta Muller ? Herta Muller este o scriitoare germană născută în România, stabilită în Germania din anul 1987 și laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Așadar Germania a luat premiul Nobel prin Herta Muller și nu România, cum greșit au afirmat unii comentatori. Nobel-ul Hertei Muller este și românesc doar din punct de vedere sentimental, având în vedere că scriitoarea s-a născut în România, a fost cetățean român și povestește în romanele sale experiența traumatizantă pe care a trăit-o față cu Securitatea lui Ceaușescu. Dar aici se termină orice altă asemănare. Herta Muller, nu este doar o mare scriitoare, ea este și un om cinstit și cu mult caracter, aflat departe de duplicitatea și prefăcătoria românească. Într-o țară civilizată precum Germania, Herta Muller este o comoară națională. În România, unde atitudinea ei deranjează, nu este nici măcar un etalon al curajului civic.