Despre cum poetul Virgil Mazilescu aruncă o carte prin geam

Într-un interviu publicat în România literară nr.6, din 7 februarie 2014, poetul Ion Mureșan - laureat al Premiului Național de Poezie Mihai Eminescu pe anul 2013, povestește cum Virgil Mazilescu aruncă prin geam volumul său de versuri " Cartea de iarnă ". Nefiind de față, scena îi este relatată de prozatorii Ioan Groșan ( în casa căruia s-a petrecut evenimentul ), Nicolae Breban și Dumitru Țepeneag, cel care a și coborât, și a mers în spatele blocului pentru a recupera cartea din " iarba udă "... Virgil Mazilescu, altfel un poet de excepție, consuma în epocă mari cantități de alcool, trăind dezamăgirea despărțirii de Rodica, marea sa iubire. Poetul a murit la 11 august 1984, pe când Rodica mai trăiește și astăzi... Este foarte clar că episodul respectiv a fost cauzat tocmai de consumul de alcool, la mare modă în perioada respectivă. Erau ultimii ani ai epocii de aur și poeți ca Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Traian T.Coșovei, Ioan Flora, beau pe întrecute, din disperare și plictis, dar și pentru că încercau să-și construiască un personaj, dacă poezia singură nu ajungea. Consumul de alcool ducea la tot felul de gesturi teribiliste, întocmai ca cel descris mai sus. După 1989, am cunoscut poeți din generația mea dar și mult mai tineri care beau cu aceeași pasiune și lipsă de măsură. Cu unii dintre ei mărturisesc că am băut și eu... De ce bea poetul român ? De unde această barbarie alcoolică de care este străin orice poet occidental sau american ? O întrebare la al cărui răspuns ar trebui să mediteze nu doar poeții.

Dragă securistule, Dragă turnătorule

La Târgul de carte Gaudeamus din acest an a fost lansat volumul “Dragul meu turnător” al filozofului Gabriel Liiceanu, apărut la Editura Humanitas. Prefaţa acestui volum mi se pare revelatoare pentru ce se întâmplă în societatea românească de astăzi. După evenimentele din Decembrie 1989, Securitatea, prima instituţie represivă a regimului Ceauşescu s-a adaptat din mers la noua realitate socială şi economică. Membrii ei, împreună cu activiştii fostului P.C.R. ocupând imediat posturile de conducere.
Era eşalonul doi, eşalonul care până atunci trăise nevăzut în umbra puterii şi acum făcea un pas în faţă, ieşind la lumină. O lege a lustraţiei care i-ar fi împiedicat să ajungă la putere a fost adoptată la presiunea Uniunii Europene mult prea târziu şi a devenit ineficientă. Pornind de la conceptul de Glasnost (transparenţă) şi Perestroika (restructurare), lansat de Mihail Gorbaciov, noua putere decembristă condusa de Ion Iliescu, nu dorea decât aplicarea acestor principii - în fapt, nimic altceva, decât o cosmetizare a regimului, un comunism restructurat şi transformat într-un fel de socialism cu faţă umană, legat în continuare prin acelaşi cordon ombilical de Uniunea Sovietică. Desigur, ne-am fi spus tot tovarăşe, dar cu zâmbetul pe buze. A urmat înăbuşirea minerească a demonstraţiei din Piaţa Universităţii şi strigătul furios al lui Ion Iliescu : “Ce, îmi băgaţi sula-n coastă ?”, adresat lui Corneliu Coposu şi Radu Câmpeanu, care îi solicitaseră ca şi reprezentanţi din partidele lor, PNŢ şi PNL, să facă parte din noua structură de putere. În Uniunea Sovietică Mihail Gorbacoiv pierdea puterea şi era înlocuit de reformatorul Boris Elţin. În România, tovarăşii de ieri deveniseră peste noapte capitaliştii şi domnii de astăzi. Acum finanţeaza partidele, numesc liderii politici, manipulează prin mass-media şi deţin puterea economică. Datorită lor Romania arată altfel.

“De ce arată România altfel ? nu este o întrebare deloc complicată, de fapt. România arată altfel pentru că vremurile noi au fost făcute de oameni vechi, cu tehnicile vechi adaptate la o situaţie nouă ; de oameni crescuţi în cultul lui nimic sfânt şi cu o psihologie generalizată de câini pitbull : apuci şi ce-ai apucat nu mai laşi să-ţi scape din gură. De fapt, nu e nevoie de o mare forţă analitică pentru a înţelege că România tranziţiei s-a construit pe clanurile fostei Securităţi, adaptate rapid la o nouă conjunctură politică şi economică. A profita de incognito-ul în care lucraseră şi a ocupa în mod paşnic centrele de putere ale societăţii, mimând formele lor de funcţionare democratică şi deturnându-le fondul, iată formula simplă şi eficace adoptată de cei care, până în 1990, trăiseră în culisele puterii”, se arată în prezentarea cărţii.

Dacă Gabriel Liiceanu ar fi luat atitudine împotriva regimului Ceauşescu, cu siguranţă ar fi făcut închisoare, dar am fi avut un dizident şi un lider de opinie de necontestat. Ar fi fost un Vaclav Havel român.

Portret de bibliotecar

Corina este blondă, este micuță sau mignonă cum ar spune un francez. Corina crede în majestate, în monarhie și în lumea românească a satului de altădată. În normalitate, în România așa cum era în perioada interbelică. Am ascultat-o vorbind cu entuziasm despre satul românesc sau despre ce a mai rămas din el sub povara vremurilor. Corina a trimis un mesaj regelui. L-am citit și mi-au dat lacrimile. Oamenii ca ea pot schimba lumea. Lumea noastră românească pe care noi ne străduim din toate puterile să o facem urâtă. Corina vrea să o facă frumoasă și luptă pentru asta. Cu făptura ei mică îmbrăcată în blue jeans și ie seamănă cu Nathalie Delon. La gât poartă o monedă de argint de 100.000 de lei din anul 1946 ca pe un totem. Când stă cu capul așezat în poala bunicii pare un spic de grâu. Mi-a arătat obiecte vechi, cărți poștale din vremea bunicii pe care o venerează. Bunica din satul Crețeni. Bunica în casa căreia a organizat un adevărat muzeu. În micul ei birou de la bibliotecă a agățat un portret al regelui Mihai. Acesta este un portret de bibliotecar, dar și de etnograf, dar și de muzeograf și fotograf de artă. Aceasta este Corina Bedreagă.

Corbea

Când m-a văzut prima oară a început să latre și să se agite neliniștit. Nu știa cu ce intenții am venit. Nu mă cunoștea. Pentru el nu eram decât un străin. A doua oară i-am aruncat o bucățică de pâine, tot încercând să mă împrietenesc cu el. A mâncat-o temător uitându-se la mine. Dar când am întins mâna să-l mângâi mi-a prins rapid degetele între colți, fără să mă rănească însă absolut deloc. Doar cât să-i simt forța și neîncrederea. Parcă a vrut să-mi spună : "Înca nu ești prietenul meu. Încă nu am încredere în tine". A treia oară i-am adus ceva mai multă mâncare : câteva oase și felii de pâine. Le-a mâncat imediat. Și iar am încercat să-l mângâi. Și din nou mi-a prins degetele între colți. La fel, fără să mă rănească. A patra oara n-am mai riscat și i-am aruncat de la distanță un biscuit. Și când mă așteptam mai puțin, a venit la mine și mi-a lins mâna recunoscător. A vrut parcă să-mi spună : "De-acum ești prietenul meu, pentru totdeauna !". Corbea nu este un om, dupa cum s-ar putea crede, având în vedere curajul și loialitatea de care dă dovadă, primind foarte puțin în schimb, ci doar un biet câine ajuns pe stradă și adoptat de o femeie miloasă care i-a devenit a doua stăpână. Ea mi-a povestit cum Corbea a omorât o vulpe care se furișase la curcile stapânei lui, fără să ezite nici o clipă. Domesticit din lup, în urmă cu aproximativ 15000 de ani, câinele a fost mereu lângă om, ajutându-l cu multă credință și generozitate. Paradoxal sau nu, datorită calităților lui extraordinare, eu cred că cea mai mare realizare a omului este câinele.

Corbea a murit otravit, astăzi. Eu de dimineaţă i-am dat pâine, altcineva i-a dat otravă. Dramatic este că în România încă mai există oameni capabili să omoare un animal. Să-l lase mort, întins pe trotuar. Mă întreb în care ţară a Europei civilizate se mai întâmplă o asemenea barbarie. Şi răspund singur : în niciuna şi nicăieri, pentru că România nu face parte din lumea civilizată, să nu ne amagim. Două lucruri îmi vor rămâne în minte : privirea lui Corbea şi strigătul de durere al stăpânei lui : De ce oameni buni, spuneţi-mi ? ...".

Herta Muller

Cu Herta Muller nu te joci ! A dovedit-o și întâlnirea cu Gabriel Liiceanu de la Ateneul Român, când scriitoarea l-a pus la punct politicos dar categoric pe filozof. Răspunsurile sale tăioase și pline de umor erau punctate periodic de aplauzele publicului prezent în sală care a apreciat cu asupra de măsură, franchețea și onestitatea scriitoarei. Am văzut un Gabriel Liiceanu crispat, căutând cu disperare să argumenteze că și în România a existat opoziție anticomunistă...și imediat mi-am reamintit zicala românească "dacă tăceai filozof rămâneai...". Dar cine este Herta Muller ? Herta Muller este o scriitoare germană născută în România, stabilită în Germania din anul 1987 și laureată a Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2009. Așadar Germania a luat premiul Nobel prin Herta Muller și nu România, cum greșit au afirmat unii comentatori. Nobel-ul Hertei Muller este și românesc doar din punct de vedere sentimental, având în vedere că scriitoarea s-a născut în România, a fost cetățean român și povestește în romanele sale experiența traumatizantă pe care a trăit-o față cu Securitatea lui Ceaușescu. Dar aici se termină orice altă asemănare. Herta Muller, nu este doar o mare scriitoare, ea este și un om cinstit și cu mult caracter, aflat departe de duplicitatea și prefăcătoria românească. Într-o țară civilizată precum Germania, Herta Muller este o comoară națională. În România, unde atitudinea ei deranjează, nu este nici măcar un etalon al curajului civic.

Gheorghe Petre - Govora

Părintele Gheorghe Petre - Govora a murit în ziua de 2 martie. Pe 4 martie a fost înmormântat în cimitirul satului Govora, care se află pe strada Eroilor, fostă "Mahalaua Mare". Slujba de înmormântare a stârnit mânia presei vâlcene de scandal, care de fapt, l-a atacat pe PS Gherasim, Episcopul Râmnicului...cum că ar fi împrumutat în 1984, anul când s-a urcat pe scaunul episcopal, o sumă mare de bani de la răposat, pe care a uitat să i-o înapoieze... Nici o vorbă despre meritele ilustrului dispărut, despre activitatea sa de preot și arheolog, sau despre Muzeul de arheologie, artă religioasă și carte veche din Băile Govora. Doar lături, pe care părintele nu le merita într-o asemenea zi... Intrând în cimitir, m-am gândit că majoritatea celor înmormântați acolo, au fost conduși pe ultimul drum de părintele Gheorghe Petre, în cei 52 de ani de preoție, dintre 1931 - anul în care primește Parohia Govora Sat și 1993 - anul când se pensionează. Puțini preoți se pot lăuda cu o asemenea performanță ! Nimic din toate acestea nu se regăseau în acel articol de ziar. Nimic din harul și înțelepciunea sa. Din umorul cu care mi-a răspuns, atunci când i-am reamintit de festivitatea pe care ne gândisem să o organizăm la împlinirea vârstei de 100 de ani : "Nu știu dacă mai țiu atât...". Și a ținut aproape 102 ani ! Acum, de câte ori trec prin intersecția de la Govora Sat, îmi reamintesc cu nostalgie vizitele pe care i le făceam periodic în ultimii săi ani. Și mă gândesc că părintele Gheorghe Petre s-a mutat definitiv din casa de pământ, în casa din ceruri, pentru că de la o vreme încoace nu-l mai găsesc acasă...

Gânduri pentr-un ochi de sticlă IV

Monica. O văd aşezată pe scaunul din dreapta barului, la o masă, tot socotind la un calculator de buzunar. O văd aplecată peste volan, în noaptea în care m-a dus cu maşina. Îi văd genunchiul dezgolindu-se când piciorul apasă frâna sau acceleraţia. Şi sunt disperat, îmi dau seama, că nu am mai multe amintiri cu ea. Şi Vasile :" S-a tot plâns că o doare capul. A avut o tumoare pe creier. Doar o lună a durat. Am înmormântat-o pe 27 septembrie 2007 - dacă-mi amintesc bine, la cimitirul din Bujoreni, Gura Văii ". Mă întreb cum a suportat durerile, cum s-a împăcat cu gândul morţii, o femeie atât de tânără. Pentru că ştia că va muri. Acum când scriu, au trecut şase luni. Monica Condeci.

* * *

Cu Alexandra, la Sibiu – Capitală Culturală Europeană 2007, în Piaţa Mare. Obişnuiţi cu Govora noastră părăsită şi ruinată, rămânem uimiţi de frumuseţea din jur şi nu ştim la ce să ne mai uităm prima dată. Ne simţim ca " Alice în Ţara Minunilor ". Pe scena din mijlocul Pieţii tocmai are loc un concert. Ne retragem lângă zidul Muzeului Brukenthal şi sunăm acasă . În asemenea situaţii, telefonul mobil se dovedeşte foarte util. Prin bunăvoinţa unui prieten profesor, locuim în camera de oaspeţi a Colegiului Textil. Camera are două paturi şi e mică cât o chilie. Alexandra se şi gândeşte la mansarda lui Cioran. În compensaţie parcă, camera de baie este enormă. În chilia noastră ne retragem seara obosiţi, după ce bântuim toată ziua prin Sibiul vechi, prin Piaţa Mică şi Piaţa Mare, dar şi prin locuri care nu au fost renovate şi nu sunt trecute în ghidurile turistice.

* * *

A doua zi vizităm Muzeul Brukenthal. Două ore şi jumătate parcurgem sălile preocupaţi să nu pierdem nimic. O nostalgie de neoprit mă cuprinde în faţa unui timp care a trecut demult, văzând portretele nobililor de odinioară executate în mărime naturală. Din galerie nu lipseşte portretul baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei, colecţionar şi proprietar al castelului, căsătorit cu fiica primarului Sibiului. Prin testament a deschis castelul publicului pentru vizitarea colecţiilor. Din păcate, în afara tablourilor, doar câteva piese din mobilierul original al castelului au supravieţuit oamenilor şi vremurilor. Cât despre colecţia numismatică care numără mai bine de 20.000 de piese, doar o mică parte este expusă în vitrinele muzeului, restul intrând în patrimoniul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Sibiu. La etaj, în câteva săli, sunt expuse medalii jubiliare de aur, din perioada Imperiului Habsburgic, într-o stare excepţională de conservare.

* * *

Seara, în Piaţa Mare, concert Jethro Tull, cu un Ian Anderson în mare formă, în ciuda vârstei care se vede din plin.Reuşesc din întâmplare să-l fotografiez, back stage, în momentul în care soseşte la concert. Are şi el, o frumoasă şi venerabilă chelie, spre mândria mea. În rest, aleargă pe scenă, sare, cântă la flaut, stând în faimoasa lui poziţie, timp de două ore, spre entuziasmul şi delirul publicului şi al … Alexandrei ! Eu mă păstrez într-o stare de entuziasm reţinut, potrivit vârstei şi împrejurărilor, visând la adolescenţa mea rebelă, când ascultam şi Jethro Tull, dimpreună cu Beatles,Yes, Genesis, Chicago Transit Authority, King Crimson, Carpenters sau Rolling Stones, dar mai ales şi mai ales, înainte de toţi şi de toate Led Zeppelin, trupa al cărui fan fidel am rămas. Recunosc câteva din vechile piese Jethro Tull, cântate astăzi la Sibiu, deşi doar Anderson a mai rămas din componenţa originală .

* * *

În ultima zi a scurtului nostru voiaj în Ardeal, plecăm spre Răşinari, loc sacru pentru Alexandra .Este emoţionată şi concentrată, calcă ca pe Acropole şi mă grăbeşte să găsim cât mai repede casa lui Cioran. Casa arată aproximativ aşa cum era, când acolo locuia familia lui Cioran. Numai că acum este locuită de viceprimarul Răşinariului. Nici vorbă de vreo casă memorială, care de altfel nici nu i-ar fi plăcut lui Cioran. Ba cred că ar fi detestat ideea de muzeu personal. Să expui durerea, singurătatea, disperarea şi eşecul. Spre amuzamentul nostru găsim şi o firmă pe care stă scris cu majuscule " PENSIUNEA CIORAN ". Mă întreb cât din spiritul lui Cioran mai există astăzi în Răşinari. Cât timp căutăm un răspuns, ne fotografiem în faţa casei, în spatele casei, Alexandra lângă bust, amândoi şi în fundal Coasta Boacii. Ajungem şi în biserica unde a slujit ca preot paroh, tatăl lui Cioran. Aşezaţi în strană ascultăm cuminţi explicaţiile preotului.Mă întreabă despre Govora şi despre Părintele Gheorghe Petre. Casa memorială Octavian Goga nu se poate vizita, este cumplit de cald, suntem obosiţi, luăm o sticlă de apă minerală şi câteva roşii de la un localnic şi cu un tramvai hodorogit plecăm înapoi spre Sibiu.